De ce nu au voie femeile în Sfântul Altar?

Puncte de vedere

De ce nu au voie femeile în Sfântul Altar?

Femeia nu este discriminată în raport cu bărbatul mirean şi nici cu preotul. Şi totuşi, ar spune unii, bărbaţii intră în altar iar  femeile nu. Nu e chiar aşa. Şi femeile pot intra, în anumite cazuri excepţionale,  tocmai pentru a sublinia că Biserica nu practică misoginismul, dar nici dezordinea.

De ce nu este permis accesul femeii în Sfântul Altar? De ce totuşi, în anumite situaţii,femeile au acces dincolo de Catapeteasmă? Practică oare Ortodoxia misoginismul? Lumea bărbaţilor a acaparat şi izvorul sfinţeniei? Iată câteva întrebări ale omului contemporan, la care vom încerca un răspuns teologic.

Pentru a obţine răspunsurile corecte la întrebările de mai sus trebuie să plecăm de la poziţia femeii în Creaţie,  în raport cu Dumnezeu şi cu bărbatul. Îngăduiţi un mic ocol introductiv.

Facerea bărbatului şi a femeii

Încă de la facere aflăm că femeia şi bărbatul sunt diferiţi, ca natură şi ca înzestrare, dar, în acelaşi timp, sunt complementari.

Cartea Facerii ne prezintă situaţia singuratică a lui Adam: deşi primise de la Dumnezeu misiunea de a „lucra şi a păzi” ceea ce Dumnezeu crease, pentru el „nu s-a găsit ajutor de potriva lui”.  Însuşi Dumnezeu constată că „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”. Astfel, apare femeia: ajutor potrivit pentru bărbat.

Cuvântul „potrivit” este cheia înţelegerii corecte a raportului dintre bărbat şi femeie. El nu permite înţelegerea femeii nici ca sclavă, nici ca stăpână a bărbatului. Apariţia femeii din costa bărbatului reprezintă faptul că cei doi alcătuiesc un întreg, completându-se reciproc, cum va constata însuşi Adam: „ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.”

Practic, putem considera că Adam este raţionalul, iar femeia reprezintă afectivitatea. Căci aceasta îi lipsea lui Adam: nu avea pe cineva egal cu el, cu care să împartă iubirea cu care fusese înzestrat. De aceea, unii sfinţi susţin că acea coastă luată din Adam,  a fost luată de lângă inimă. În acest fel, femeia este „inima”, iar bărbatul reprezintă „capul” familiei primordiale.  Evident, ele nu pot funcţiona separat şi nici nu trebuie să existe supărare pentru această situaţie. „Şi nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi”, zice Sfântul Pavel.

Dacă însă sunt complementari, bărbatul şi femeia au nu numai naturi şi înzestrări diferite, ci şi scopuri diferite şi complementare. Acestea sunt reflectate de numele lor (în civilizaţia umană numele a reprezentat mult timp identitatea unei persoane, astăzi însă tinde să reprezinte doar un moft sau un număr dintr-o grămadă). Adam înseamnă „născut din pământ” iar Eva înseamnă „viaţă”,  „mamă a celor vii” sau (în unele teorii) „şarpe”, „viperă”, aluzie la faptul că Eva s-a lăsat ispitită de vicleanul şarpe biblic. Prin urmare, rosturile celor doi erau împărţite: Adam era „capul” sau, mai bine zis, „preotul” familiei primordiale şi al creaţiei întregi, căci Dumnezeu i le încredinţase, pentru a le sluji, „iar Eva era însăşi familia şi viaţa lui Adam.

Bărbatul şi femeia în creştinism

Vechiul Testament pune cumva în umbră situaţia femeii, generând un posibil misoginism, deoarece se considera, pe nedrept, că umanitatea întreagă căzuse în păcat din cauza Evei. În realitate însă, se uită prea uşor că şi Adam a căzut, urmând Evei.

Tocmai de aceea, Hristos ţine neapărat să reabiliteze poziţia femeii în societate, redându-i demnitatea, astfel că primeşte trup omenesc din Fecioara Maria şi prima minune o săvârşeşte la o nuntă, în Cana Galileii.  Prin aceasta,  Hristos reface legătura dintre Dumnezeu, bărbat şi femeie, într-o logică divină, rezumată de Sf. Pavel aşa: Hristos este capul bărbatului, bărbatul este capul femeii, iar femeia trebuie iubită jertfelnic, aşa cum Hristos îşi iubeşte Biserica.

De altfel, misoginismul mai bântuie şi minţile unor bărbaţi creştini.  Ei pretind că Scriptura îndeamnă: „Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul”.

Doar că, tot aceştia ar trebui să citească şi mai departe: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea (...) Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte.” Astfel,  sensul cuvântului „cap” nu este cel de „stăpân de sclav” ci acela de „îndrumător al familiei, întru iubire”.  Căci Adam a primit poruncile de la Dumnezeu, şi el le-a dat mai departe Evei, iubirea sa.

De aici, se vede foarte clar că Creştinismul nu este misogin. Canoanele nu permit intrarea femeii în altar dintr-un singur motiv: ea nu poate fi „preotul” familiei şi nici al societăţii.  Prin urmare,  rostul ei nu este acolo.

la începutul creştinismului, Altarul nu era despărţit de restul Bisericii, ca acum. El reprezenta, pur şi simplu, locul unde preoţii săvârşeau Jertfa lui Hristos, locul unde Hristos poposea în mijlocul poporului său. Prin urmare, neavând legătură cu preoţia, femeia nu avea ce să caute la Altar.

De observat că discuţia accesului în Altar a femeii începe simultan cu discuţia despre hirotonia femeii, o situaţie pe care Ortodoxia o consideră incompatibilă cu rostul şi poziţia femeii în creaţie. Tot aşa de incompatibil ar fi să cerem bărbaţilor să nască. Dincolo de imposibilitatea fiziologică (pe care unii se străduiesc să o depăşească, în mod absurd) rămâne incompatibilitatea sufletească: bărbatul nu poate fi „mamă” şi toată afectivitatea ce se impune,  cum tot aşa femeia nu poate fi „tată”. N-o sa vedeţi un bărbat dăruindu-se copiilor cum o pot face mamele.  Dar parcă astăzi mai contează „mama” şi „tata”, mai ales în teoriile identităţii de gen... dar să revenim.

Odată cu apariţia Catapetesmei, a peretelui despărţitor între Altar şi adunarea poporului (numit „naos”), a părut că spaţiul Altarului devine ceva deosebit, mai sacralizat decât restul Bisericii. În realitate, Altarul şi-a păstrat acelaşi rol, noutatea fiind catapeteasma, numită şi iconostas.

Ea este un perete cu icoane, care să ajute credincioşii la contemplare şi rugăciune, întrucât atenţia lor era adeseori distrasă de mişcările preotului în altar sau, pur şi simplu, unii erau mai preocupaţi de preot decât de propria lor rugăciune (şi astăzi se mai întâmplă, curiozitatea putând fi nu doar un avantaj, ci şi un obstacol în calea desăvârşirii). Apariţia iconostasului se datorează însă dezvoltării cultului icoanelor, mai ales după disputa cu iconoclasmul din sec. VII. la început era doar un gărduleţ de care se atârnau icoanele, apoi au apărut mai multe rânduri de icoane până la forma de astăzi. La catolici, altarul a rămas deschis (departajat eventual de un gărduleţ) şi orientat invers decât la ortodocşi, din motiv de Marea Schismă.

Prin urmare, Altarul rămâne zona lăcaşului de cult unde  îşi avea rostul doar preotul, care îl aducea pe Hristos poporului. Primele canoane ale Bisericii susţin că „nu i se cuvine femeii să intre în altar” tocmai pentru că ea nu are nici un rost acolo.

Dar nu numai femeii, ci şi oricui nu-şi are rostul, canonul 69 al Sinodului VI ecumenic stipulând că „Nimănui dintre mireni nu-i este îngăduit să intre în altar, însă stăpânirea împărătească nu este oprită de la aceasta,  când ar voi să aducă daruri Creatorului după o tradiţie foarte veche”.  Aceasta deoarece împăraţii creştini avea ungere (hirotesie) de la Biserică.

Prin urmare, femeia nu este discriminată în raport cu bărbatul mirean şi nici cu preotul. Şi totuşi, ar spune unii, bărbaţii intră în altar iar  femeile nu. Nu e chiar aşa. Şi femeile pot intra, în anumite cazuri excepţionale,  tocmai pentru a sublinia că Biserica nu practică misoginismul, dar nici dezordinea.  

Prima situaţie este sfinţirea unui nou Altar.  Atunci, toată suflarea creştină poate intra în Altar (şi chiar este chemată), ca semn al iubirii divine, care se va împărţii lumii printr-un nou loc de Jertfă a Trupului şi Sângelui lui Hristos.

A doua situaţie este la mânăstirile de maici. O monahie reprezintă (ca şi monahul) o stare excepţională a omului în lume: lasă toate cele ale lumii şi se dăruieşte total lui Dumnezeu, de aceea ele se şi numesc „miresele lui Hristos”. De aceea, canoanele spun că „le este îngăduit călugăriţelor să intre în altar”, ca să ajute preotul la slujire, aşa cum şi la parohie anumiţi bărbaţi mireni ajută preotul la slujbe.

În concluzie, dacă Hristos este Altarul bărbatului, femeia este Biserica bărbatului.