Află că-n acest război duhovnicesc sunt două voinţe în noi, una contrară alteia. Una a părţii raţionale, şi de aceea se numeşte Raţionalul şi voinţă superioară. Cealaltă a simţurilor, şi de aceea este numită sensibilă, voinţă inferioară. Ultima de obicei mai este numită voinţa iraţională, voinţa poftelor şi a pasiunilor corporale.

Cu voinţa superioară, raţională, dorim numai lucrurile bune, iar cu cea inferioară, iraţională, dorim numai lucrurile rele.

Deci, când dorim ceva numai cu simţurile, atât timp cât nu consimţim la aceasta cu voinţa superioară şi raţională, nu ştim dacă-i adevărat ceea ce dorim. În aceasta, adică în voinţa superioară, constă tot războiul nevăzut. În voinţa superioară.

Fiindcă voinţa raţională care-i între voinţa lui Dumnezeu şi cea a simţurilor se luptă fie cu una, fie cu alta. Fiecare din acestea caută s-o câştige şi s-o supună.

De aceea, cei ce doresc să schimbe viaţa lor trupească şi să o pună în slujba lui Dumnezeu, atunci mai ales la început întâmpină mari tulburări, dureri şi amărăciuni. Mai ales când răul a devenit obişnuinţă. Fiindcă opoziţia pe care voinţa raţională o primeşte de la voinţa lui Dumnezeu şi de la cea a voinţei simţurilor, care stau de o parte şi de alta şi luptă împotriva ei, este aşa de puternică când biruinţa ei se câştigă cu multe sudori. Antagonismul lor e greu de înţeles celui ce şi-a făcut obişnuinţă a trăi fie în virtuţi, fie în vicii, care se mulţumeşte a trăi fie în unele, fie în altele. Pentru că virtuosul se supune uşor voinţei lui Dumnezeu, iar cel vicios înclină spre voinţa simţurilor, fără nici o opoziţie nu poate izbuti. Deci cel ce doreşte să obţină virtuţi creştine şi să slujească lui Dumnezeu, dacă nu se leapădă nu numai de plăcerile mai mari, ci şi de cele mai mici, de care este legat cu dragoste pământească, se întâmplă că foarte puţini ajung la desăvârşire.

Fiindcă atunci când au izbutit, prin mari sforţări, să stăpânească plăcerile mai mari, nu mai vor să se silească a supune şi poftele lor mai mici şi mai nebăgate în seamă. Acestea-i domină în tot ceasul.

De pildă: sunt unii care, desigur, nu se gândesc la situaţia şi lucrurile ce aparţin altora, totuşi iubesc până la exces pe ale lor; alţii nu caută cinste, totuşi n-o refuză dacă le este dată, ba chiar o doresc pe ascuns şi uneori o caută prin diferite mijloace. Iar alţii țin cu statornicie posturile hotărâte, după datoria lor, totuşi sunt stăpâniţi de lăcomie şi mănâncă mai mult decât trebuie. Alţii trăiesc în austeritate, abţineri şi nevoinţe, totuşi nu se despart de unele tovărăşii care le plac, deşi acestea constituie o mare piedică a vieţii spirituale şi a unirii cu Dumnezeu. (...)

Din cele spuse rezultă că cei ce trăiesc astfel înfăptuiesc lucrurile bune în mod imperfect, cu mai puţină cinste, fiindcă ei caută măririle lumii.

De aici rezultă că ei nu progresează în calea mântuirii, ci dau înapoi şi cad în răutăţile dinainte. Nu iubesc adevărata virtute, nici nu se arată recunoscători lui Dumnezeu, Care i-a răscumpărat din tirania şi robia celui rău. De aceea, totdeauna sunt ignoranţi și orbi, încât nu văd pericolul în care se găsesc, pe când ei se consideră mântuiţi şi în afară de orice pericol.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 35-37)