De ce o iubesc românii pe Sfânta Parascheva?

După atâtea momente istorice semnificative petrecute alături de poporul român, cred că n-am greşi afirmând că Sfânta Parascheva a devenit româncă. De aceea o iubesc atât de mult românii, nu doar moldovenii, ci și muntenii, transilvănenii, bănățenii sau oltenii. De aceea, an de an, de câteva veacuri bune, ei se regăsesc în jurul raclei cu sfintele sale moaște, ca într-o horă a credinței, a dragostei și a unității.

Deciziile controversate ale cârmuitorilor lumești ai țării noastre legate de desfășurarea celui mai mare pelerinaj din țară, care au împărțit iarăși poporul, ne fac să ne punem o justă întrebare: de ce românii o iubesc pe Sfânta Parascheva atât de mult?

Un posibil răspuns este că, de aproape jumătate de mileniu, ea și-a arătat dragostea față de neamul acesta, ocrotindu-l, fiindu-i scut în fața atâtor vitregii ale istoriei. Ocrotitoarea Moldovei nu a făcut cunoștință cu poporul român abia în anul 1641, de când sălășluiește în cetatea Iașilor, adusă de binecredinciosul voievod Vasile Lupu. Întâlnirea cu românii s-a petrecut chiar la scurt timp după proslăvirea trupului său. Biografii ale Sfintei Vineri – aşa cum este cunoscută Cuvioasa Parascheva în tradiția românească – susțin că Ioan Asan al II-lea, regele Imperiului româno-bulgar, a mutat din Epivata la Târnovo pământeştile rămăşiţe ale Sfintei, binecuvântate de Dumnezeu cu darul nestricăciunii și al facerii de minuni, așezându-le cu mare cinste într-o biserică închinată Fecioarei Maria. După ce turcii au cucerit treptat statul româno-bulgar de la sudul Dunării, Baiazid ar fi poruncit ca moaştele să fie dăruite Anghelinei, Kneaghina Serbiei. Unii istorici afirmau că „bunăvoința” sultanului s-ar fi datorat gradului de rudenie dintre ei: o fiică a Anghelinei ar fi devenit soția padișahului. Până pe la 1521, trupul Cuvioasei a ocrotit po­porul sârb, dar și pe strămoșii români care locuiau în acelaşi spațiu, deoarece bazinul de formare a poporului român se întindea în afara hotarelor României de astăzi. După ce sultanul Soliman I a cucerit Serbia, transformând-o în pașalâc turcesc, sfintele moaște au ajuns înapoi la Constantinopol, iar de aici, în 1641, au fost strămutate pe pământ românesc, în capitala Moldovei, la Iași. De atunci, Cuvioasa Parascheva prote­guiește nu doar Iașul sau Moldova, ci întreaga Românie.

Mi se pare interesant de precizat că românii au iubit-o pe Sfânta Parascheva cu multă vreme înainte ca ea să ajungă la Iași. Așa ne explicăm de ce ctitoria voievodului Roman I Mușat din cetatea Romanului a primit hramul Cuvioasei, după cum ne încredințează un act semnat de fiul acestuia, Alexandru cel Bun. În 1408, el făcea danii bisericii mușatine cu hramul „Sfânta Vineri” (adică Sfânta Parascheva, după traducerea textului grecesc), devenită între timp Catedrală Episcopală a recent temeluitei Episcopii a Țării de Jos. De altfel, în Catedrala de la Roman, refăcută în forma ei actuală de către domnitorul Petru Rareș, iar după moartea lui, de fii săi Iliaș și Ștefan, pictată fiind în 1550, se află cel mai complex plan iconografic dedicat Sfintei Parascheva, prezentând în 24 de scene viața și istoria cinstitelor ei moaște. Peste ani, Sfântul Varlaam, Mitropolitul Moldovei, insera în cartea sa de predici Cazania, tipărită în 1643, un panegiric la ziua de prăznuire a Sfintei Parascheva.

Și în Muntenia, Sfânta Parascheva se bucura de mare cinste încă din timpuri străvechi. Așa ne explicăm de ce Binecredinciosul Domn Brâncoveanu Constantin, în 1692, dădea poruncă monahului Antim, viitorul Mitropolit al Țării Românești, să tipărească o carte de cult care să includă și Slujba și Viața Sfintei Cuvioase Parascheva. Transilvania, la rândul ei, a iubit-o din bătrâne veleaturi pe Sfânta Parascheva. Dovadă stau câteva biserici vechi cu hramul în 14 octombrie, precum cea din Desești, Maramureș – datată încă din secolul al XVIII-lea, în prezent aflată în patrimoniul Bisericii Unite – sau biserica Mănăstirii Subpiatra din județul Alba.

Și la Cernăuți a fost prezentă mult milostiva Parascheva. Înainte de 1768, un boier pe nume Leca a construit o biserică purtând hramul Cuvioasei, reparată de câteva ori chiar în decursul ocupației habsburgice. Se cuvine să menţionăm că un inventar de la 1843, existent în Arhivele de Stat din Cernăuţi, preciza că la acea epocă în biserică se păstrau o Evanghelie de la 1723, un Liturghier de la 1758, o Psaltire de la 1766, un Octoih de la 1804. După aceste referinţe, se pare că sfântul locaș dedicat Cuvioasei Parascheva data chiar de la începutul secolului al XVIII-lea.

Așadar, din bătrâne vremi, Cuvioasa Parascheva a vegheat prin istorie pașii românilor din toate provinciile istorice, mângâindu-le suferințele şi însuflețindu-i întru bune nădejdi de izbăvire. Sfânta Parascheva i-a inspirat pe clericii care au trudit să introducă limba română în cult, ajutând, prin cărțile religioase, la întărirea simțământului național. Tot ea, alături de ceilalți „casnici ai lui Dumnezeu”, a dus rugăciunile transilvănenilor la Cerescul Tată, ca să le oblojească rănile adânci și sângerânde, dăruindu-le puterea de a răbda nenumăratele răstigniri cu necurmata nădejde în Înviere. Sfânta Parascheva a văzut amara bejenie a pământului Basarabiei și Bucovinei, sădind în sufletele basarabenilor și bucovinenilor, mistuite de dragostea de Acasă, perseverența de a-și dori să se reîntoarcă la sânul patriei-mamă. Sfânta Parascheva a trăit atât bucuria până la lacrimi a românilor care sărbătoreau la 24 ianuarie 1859 Unirea Principatelor, cât și durerea nesfârșitelor răni pricinuite de Războiul de Întregire. Tot ea, din zidurile Catedralei ieșene, a binecuvântat măreţul eveniment de la 1918, dar a oblojit și rănile pricinuite în ființa românismului de cel de-Al Doilea Război Mondial. Foametea de după război tot Sfânta Cuvioasă a potolit-o, hrănind poporul lui Dumnezeu după ce, în urma istoricei procesiuni din primăvara și vara anului 1947, Cerul s-a milostivit spre poporul cel sărăcit și înfometat, slobozind ploi aducătoare de hrană, dar și de bune nădejdi. Însăși răbdarea românilor de a suporta jugul greu al totalitarismului ateu timp de aproape jumătate de secol este tot lucrarea lui Dumnezeu care, prin sfinții Săi, deci și prin milostivirea Cuvioasei Parascheva, a sădit în sufletele părinților și bunicilor noștri nu doar credința în izbăvire, ci și îndelunga perseverență de a îndura atât de multe răstigniri, cu gândul la mult așteptata Înviere.

După atâtea momente istorice semnificative petrecute alături de poporul român, cred că n-am greşi afirmând că Sfânta Parascheva a devenit româncă. De aceea o iubesc atât de mult românii, nu doar moldovenii, ci și muntenii, transilvănenii, bănățenii sau oltenii. De aceea, an de an, de peste trei veacuri, ei se reîntâlnesc în jurul raclei cu sfintele sale moaște, ca într-o horă a credinței, dragostei și unității. Da, pelerinajul de la Iași nu este doar pentru nevoile personale ale fiecăruia, ci reprezintă și exprimarea unității de neam. După tulburătoarele decizii de a interzice acest act istoric unii, se pare, că nu ne mai vor uniți!

Cei ce întârzie a înțelege că pelerinajul de la Iași este o manifestare nu doar a credinței, ci și a unității de cuget și simțire românească, fac o impardonabilă eroare istorică, înfigând sabia în ființa românismului, producând multă suferință și chiar dezbinare. Să fim cu luare aminte la cuvintele Domnului Hristos, care ne avertizează că „orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui” (Matei 12, 25). De ce ar urmări cineva să ne dezbine? De ce ar dori cineva ca să nu dăinuim ca popor iubitor de Dumnezeu și de sfinți?

De la același autor

Ultimele din categorie