Să ne amintim de fericita Taisia, care a săvârșit mulțime de fapte bune pentru călugării egipteni, iar apoi a fost târâtă, prin puterea diavolului, pe calea desfrâului. Mult au plâns și s-au rugat pentru ea monahii și, în cele din urmă, ca să o mântuiască, l-au trimis la ea pe un mare nevoitor: Cuviosul Ioan Colov. Lacrimile lui fierbinți și cuvintele lui înflăcărate despre întoarcerea la calea mântuirii au cutremurat-o pe Taisia până într-atât, că aceasta, căzând la picioarele lui, l-a rugat s-o ducă într-o mănăstire de maici pentru pocăință și, lăsând toate și lepădându-se de toate, a mers după Cuviosul Ioan.

Lăsându-se întunericul, au fost nevoiți să înnopteze în pustie. La miezul nopții, Sfântul Ioan s-a deșteptat și a văzut o rază largă de lumină de la cer până la pământ, căzând în locul unde dormea Taisia. În această lumină cerească, îngerii înălțau sufletul ei, fiindcă tocmai murise, și Ioan a auzit glas: „Domnul a primit pocăința Taisiei. Ea s-a pocăit nu îndelung, dar cu mare râvnă și cu căldură sufletească”.

(Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004, p. 67)