Mai ales în Ardeal firesc, pomelnicele de pomenire ale Ieromonahului Arsenie Boca sunt tot mai prezente la Altar. Cum au crescut numărul de botezuri în care copiii primesc numele de Zian ori Ziana, Arsenie ori Arsenia. Poate pentru unii nu înseamnă nimic. Pentru generația nouă de părinți este semnul încrederii într-un om ale cărui harisme încă se discern de către cei care mai cred că e nevoie de analiză duhovnicească. E un stand-by apologetic. În încercarea de a lămuri nelămuriri? Poate. Părintele Arsenie este singurul care nu pare să se agite de situație. Din zbaterea momentului aud tot felul de vești. De altfel o jurnalistă-romancier ne-a și servit, deloc întâmplător, o poziție agitată mereu prin preajma momentelor în care s-a lucrat la dosarul de canonizare ori, deloc întâmplător, a reeditat același material, fără nici un retuș bibliografic, în toamna aceasta. A înțeles că veștile despre Părintele se vând bine pe tarabe. El, nevândutul! E greu de înțeles, de exemplu, cum dezvoltă o teorie pornind de la specularea conținutului unei biblioteci. Nu e singura. Unii au tras concluzii personale din amintiri cu corespondența Părintelui violată de ochii îndrăzneți ai unui tânăr seminarist. Și au pornit o întreagă diatribă împotriva Părintelui. Să ne înțelegem. Nu el, smeritul și oropsitul în timpul vieții, inclusiv de dezorientatele autorități bisericești, cere canonizarea. Pentru el e simplu. Cât a trăit a făcut tot ce a putut pentru a le oferi oamenilor soluția Hristos.

Merită amintită o analiză a lui Alexandru Mironescu la modul în care pluteau informațiile religioase în înnegritul de ură an 1968, subliniind că relatările despre Biserică sunt unele de subminare a singurei forțe pozitive de lucrare în lume, de regăsire și punere și repunere pe linia de plutire a unei colectivități: „Hristos este de neînlocuit. Nici o filozofie și nici o doctrină politică nu poate înlocui concepția creștină, iar în vremea noastră încercarea de a-l substitui pe Marx lui Hristos e una dintre cele mai enorme absurdități încercate de niște oameni în istorie” (Admirabila Tăcere. Jurnal 1968-1969, Humanitas, 2019, pp. 34-35).  Este și crezul, mărturisit în predică, lucrare duhovnicească și artistică de Părintele Arsenie. I-am făcut mult rău îngăduind ca miturile asupra vieții lui să-i înece viața propriu-zisă. Un oarecare aer de secretomanie, dus până la întârzierea publicării unor texte ale Părintelui, ori a unor analize corecte acolo unde textul său a fost distorsionat (cazul „Pravilei Albe”) a diluat forța cuvântului său direct. Prea mult și prea mulți s-au dat și se dau ucenicii săi. Publicarea în urmă cu puțini ani a celor 3 volume de documente din memoria CNSAS-ului ar fi trebuit să elimine din îndoieli. Constat însă că se speculează. Încă. Unii, care habar nu au avut că există de exemplu dosarele cu numele Boka, nu cu Boca, continuă să creadă și mărturisesc chiar că există documente despre care numai ei știu sau au habar...E greu. Canonizarea Părintelui a scos la iveală caractere, abordări în teologia sfințeniei și o serie de scenariști - unii atingând SF-ul ca revelație. Recenta carte realizată de Marius Vasileanu - care ar trebui cooptat ca specialist în cunoașterea fenomenului -, intitulată sugestiv „Altfel despre Arta Părintelui Arsenie Boca” (8 colaboratori, Ed. Școala Ardeleană, 2019, 222 pg.), caută să lămurească și o serie din abordările picturii de la Drăgănescu.

La „firul credinței” însă lucrurile stau altfel. Oamenii cărora li s-au întors din cancer copiii, ori care au primit copii ca dar de la Dumnezeu prin mijlocirea Părintelui, femeile cărora li s-au întors bărbații ce păreau pierduți pe panta alcoolismului ori a curviei, bărbații cărora li s-au întors mamele copiilor lor nu cred că mai au dubii și nici nu caută rațiuni în dragostea Părintelui. Să ne înțelegem. Nu vorbim doar de ultimii 30 de ani. Ci de când Părintele a căutat la setea de Dumnezeu a celor veniți în nevoi și durere, în ruperi ființiale la el ca la un Părinte. Poate că în ochii noștri, azi, ni se pare supraomenesc efortul său, ori sfaturile lui par că nu rezonă mereu cu ceea ce am învățat că ar trebui să fie teologia. Să nu uităm cărei Românii a vorbit și în ce Românie a lucrat Părintele Arsenie. Unei Românii arestate, ideologizate - când prea în dreapta, când abuziv în stânga -, unor români secătuiți de setea după liniștea și pacea lui Dumnezeu. Unei Românii ce abia se alfabetizase în credință, unitar ca limbă și concepte, și căreia i s-a furat apoi dreptul la educație religioasă. Unei Românii cu țărani care nu mai erau țărani și intelectuali care trăiau cel mai negru moment de viață. Unei Românii zidite de vii în temnițe. Unor monahi alungați, asemeni lui, pe bază de decret politic, din ceea ce era viața lui. Iar când politicul a forțat bisericescul să-i pedepsească lucrarea, ascultător și luptând cu sine, Părintele a stat mai departe de partea ortodoxiei. Poate că ar merita să deschidem ochii mari, acum, în jur. Să vedem cu câtă ușurință se sectarizează din Ortodoxie, pe baza unei nesmerite păreri de sine și de grup, unii dintre corifeii perfecțiunii spirituale. Părintele nu. Ascultător. Chiar când, cu o minimă bunăvoință, i s-ar fi putut acorda dreptul la slujirea unei ultime Liturghii.

Știind bine ambientul intelectual al Sibiului, îmi vine foarte greu să cred că în efervescența acelor ani un Părinte Stăniloae, un cunoscător al misticii și asceticii pauline ca Mitropolitul Nicolae Mladin, un apologet al fundamentării nou-testamentare a cercetării mistice de talia Părintelui Grigorie Marcu, ori un canonist de talia lui Liviu Stan n-ar fi amendat vreo deviere ori vreo alunecare spre misticisme ieftine la unul dintre cei chemați să fie educați pentru a educa. Cum mi-e și mai greu să cred că Părinții athoniți la care a făcut minimă ucenicie, alături de Părintele Serafim Popescu, ar fi lăsat neamendată vreo scăpare duhovnicească a celui trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan să fie pârghie de cunoaștere în nevoia de a reseta duhovnicia unei zone pastorale foarte grele. Ardealul.

Revin. Cred fundamental în nevoia limpezirii datelor și conținuturilor de credință ale mărturisirii Bisericii. Fără acest efort suntem pierduți. El nu ține de funcționărismul în care insistăm parcă să ne blocăm. Pe de altă parte avem și rezoluția de sfințenie ce poate fi citită în ochii martorilor la binele făcut de Părintele, la martorii efortului său de a educa monahii și monahiile pentru o calitate a vieții în Hristos fără echivoc. Iar când acest drept i s-a retras, el s-a retras în ascultare, artă și dialog. Urmărit. Persecutat alături de cei care-l căutau. Cum ar fi putut rămâne vreunul dintre noi cu vocația și încrederea neștirbită când în jur s-au țesut trădări și s-au crescut antipatii? El a rămas pentru a ne ajuta acum, când s-au întors timpurile de ură și încercare, înmuiate în limbajul politicului corect dar, vai, atât de adormitor pentru comozii căldicei. Părintele nu a cerut canonizarea. Cred însă că e un antivirus la vremea de sincretism inamic ce ne afectează cu tărie firea creștină a lucrurilor. Pentru cei care au trăit deja minunea schimbării vieții prin rugăciunile și sfaturile lui, Părintele este în sinaxarul inimii lor. Ca o fantă de lucire a Raiului în viețile lor.

Sursa: tribuna.ro