În Predica de pe munte, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a comparat păcatul sufletesc al mâniei cu un act criminal: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de judecată. Eu însă vă spun vouă: că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă“ (Matei 5, 21-22). Ne putem totuși întreba: cum se poate să fii om și să nu te mânii niciodată? De exemplu, cineva te agresează verbal, te jignește, îți vorbește de rău mama, credința sau patria. Este posibil să nu simți mânie, să fii complet impasibil? Pe de altă parte, în al loc din Noul Testament Însuși Domnul Iisus Hristos se comportă cu mânie adresându-se fariseilor: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că înconjurați marea și uscatul ca să faceți un ucenic, și dacă l-ați făcut, îl faceți fiu al gheenei și îndoit decât voi” (Matei 23, 15). Aici Mântuitorul s-a mâniat pe farisei ca urmare a faptului că îi atrăgeau și pe alții pe drumul pierzaniei, învățându-i precepte și comportamente greșite.

În alt pasaj, Mântuitorul s-a mâniat pe ipocrizia celor din sinagogă care credeau că vindecându-l pe un bolnav în zi de sâmbătă, a încălcat legile Domnului: „Și iarăși a intrat în sinagogă. Și era acolo un om având mâna uscată. Și Îl pândeau pe Iisus să vadă dacă îl va vindeca sâmbăta, ca să-L învinuiască. Și a zis omului care avea mâna uscată: Ridică-te în mijloc! Și a zis lor: Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde? Dar ei tăceau; și privindu-i pe ei cu mânie și întristându-Se de învârtoșarea inimii lor, a zis omului: Întinde mâna ta! Și a întins-o, și mâna lui s-a făcut sănătoasă” (Marcu, 3, 1-5). Desigur că, în acest fragment este vorba de o înțelegere greșită a Legii dreptății, care îi determină pe farisei să reacționeze cu împotrivire față de un act de milă al Domnului față de un bolnav. 

Cel mai greu de înțeles este, și pentru credinciosul de azi, cum a putut Mântuitorul să ia biciul și să îi alunge pe negustori din templu: „Și intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta? Iar mulțimile răspundeau: Acesta este Iisus, prorocul din Nazaretul Galileei. Și a intrat Iisus în templu și a alungat pe toți cei ce vindeau și cumpărau în templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care vindeau porumbei. Și a zis lor: Scris este: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceți peșteră de tâlhari!” (Matei 21, 10-13).

Toate aceste pasaje nu trebuie înțelese eronat, ca un îndemn al Mântuitorului de a reacționa cu violență și mânie față de oameni. Creștinul râvnitor cade adesea în amăgirea de a-și justifica mânia și ura prin aceea că sunt îndreptate împotriva celor de alte confesiuni sau religii. Aceasta este însă o râvnă greșit îndreptată. Ne amintim, de exemplu, ce frumos S-a purtat Mântuitorul cu cei de alte religii sau neam, precum femeia samarineană și samarineanul din parabolă. Mântuitorul privește la inima celui diferit sau rătăcit, caută binele și lumina din acesta și lucrează cu ele. Și noi, fără a renunța în vreun fel la dreaptacredință, trebuie să știm să ne comportăm cu bunsimț duhovnicesc, fără mândrie și răutate, cu orice om, indiferent de diferențele dintre noi.

Pe de altă parte, spun Sfinții Părinți, noi nu putem imita „mânia sfântă” a Domnului Iisus Hristos, deci, în niciun caz, nu ne vom apuca să răsturnăm mese și să împletim biciuri pentru a pedepsi pe cineva care greșește, chiar și în mod grav, față de credință. Mânia pe care este normal să o simțim când cineva ne vorbește de rău și nedrept Biserica, credința sau pe preot, o putem exprima arătând binele și frumosul din Biserică, faptele bune și chemarea tuturor spre pocăință. Iar când nu există cale de dialog, mânia noastră, ca să nu devină resentiment și patimă, trebuie să se prefacă în rugăciuni îndurerate pentru iertarea celor care ne greșesc și pentru întoarcerea lor, după cum spune în rugăciuni: „ca nimeni să nu piardă din cauza mea, și nici eu de mâna vrăjmașilor mei”. (Pr. Nistor Mihalache)