Se apropie Sfântul Nicolae, una dintre cele mai iubite sărbători de iarnă ale copiilor mari sau mici, de toate vârstele, până la a suta iarnă, care așteptă cu bucurie și tremurând de emoție, daruri. Praznicul Sfântului Nicolae e precum steaua minunată care apare pe cerul inimii să vestească bucuria și, cu pași hotărâți și încredințați, ne poartă spre ieslea din Bethleem să-L întâmpinăm pe Pruncul sufletului nostru.

Ghetuțele sufletului meu, abia trezite din somn, își dau seama că le este dor de colinde, de zăpadă, de zâmbetele și glasurile copiilor care se bulgăresc, de colindătorii care, în ziua de Sfântul Nicolae, încep să pregătească vestirea Nașterii Domnului, de bisericile care se împodobesc cu bucurie și lumină, de masa cu bunătăți pregătite de mama, care mă așteaptă cu nerăbdare să vin acasă, și tata, care cioplește ca altădată o sanie din lemn.

Și dacă toate acestea lipsesc, asta înseamnă că nu există bucurie și miros de sărbători?

Ghetuțele sufletului meu încep să lăcrimeze și să-și deschidă alte sertare cu amintiri: copilașii triști de la colț de stradă care întind mâna  tremurândă și înghețată, care nu se bucură de jocurile iernii fără a simți grija pâinii și a hainelor, mamele părăsite, familiile dezbinate, bătrânii de prin cămine, bolnavii din spitale ‒ și aceștia își pregătesc ghetuțele ca să fie umplute cu nădejde și dragoste, cu o mână întinsă și caldă, cu un zâmbet, cu o prezență, cu o mângâiere, cu multă dragoste.

„Ghetuțele mele sărace, ponosite și vechi, cum să vă fac noi și curate? Cum să vă fac din nou ca la început? Voi sunteți aceleași până la sfârșitul vieții. O singură pereche de ghetuțe! Ați fost pline odată și strălucitoare, dar acum sunteți goale!”

Rușinată de glăsuirea ghetuțelor, am căutat răspuns din nou la ele, explicând că întotdeauna am ajutat, că mereu am dat la săraci, că am încercat să fiu un creștin model și, totuși, nu înțeleg de ce sunt goale și ponosite; unde sunt darurile de la început? Iar ele…

Ghetuțele mele au tăcut. Doamne, minunate sunt lucrurile Tale! Minunate sunt darurile Tale, iar cel mai de preț este sufletul ‒ aceste ghetuțe ponosite care așteaptă să fie umplute și înnoite cu Dragostea Ta. Dragoste pe care doar dăruind-o mai departe își îndeplinește adevăratul sens. Ghetuțele se umplu și se golesc, și iar se umplu și iar se golesc, și niciodată nu secătuiesc, pentru că se adapă din Izvorul cel de Viață dătător. Și, astfel, ghetuțele mele se bucură și se aseamănă tot mai mult cu Începutul…