Suntem în Duminica Ortodoxiei. Cea dintâi din Post. O Duminică a gospodăririi adevărului de credință? Da. Un soi de curățenie de primăvară în conștiințele noastre. În modul nostru de a ne gândi și mărturisi credința. Evanghelia, ca să ne sprijine în efort, ne povestește despre modul în care Domnul își alege Ucenicii. Nu pe Iuda cel ce avea să se scheme Iscarioteanul, iar acum Vânzătorul. Aici tabloul e aproape ca zilele pe care le trăim noi la împrimăvărare. O Evanghelie însorită de insolitul situației. Hristos, Dumnezeu-Omul, alege oamenii care să ne apropie de Dumnezeu.

Andrei îl urmează copleșit de cele mărturisite de Ioan Botezătorul: „Iată, Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 36). Cel mai probabil îl văzuseră și înainte cu o zi, ziua Botezului Domnului, entuziasmat. Poate că nu văzuseră porumbelul – vădire a Duhului Sfânt – și nu auziseră nici glasul Tatălui care pecetluia mesianitatea și dumnezeirea lui Hristos. Dar ceva au zărit ei pe chipul învățătorului lor, Ioan, de vreme ce mai rămăseseră la ucenicit.

Când Ioan îl mărturisește pe Domnul Hristos drept Miel al lui Dumnezeu, ucenicii înțeleg. Nu pierd vreme. Se ridică și umblă. Ca niște înviați ridicați din moarte. Rămân cu Iisus. Și unul era Andrei, fratele lui Simon-Petru. Pe care-l trage dinaintea lui Hristos. Care-i schimbă numele. Îi spune Chifa – Piatră, de unde Petru. Povestea Evangheliei din Duminica Ortodoxiei începe din dimineața următoare, dar nu poate face abstracție de tot ce se întâmplase până în clipa aceea. Andrei, care urmează și cheamă pe fratele său, îmi pare prima misiune creștină. Și ce frate este Petru!

În zorii zilei, pe când se pregătea să plece în Galileea, Domnul Iisus Hristos îl găsește pe Filip și-i zice: „Urmează-Mi!”. În mod cert, Ioan Evanghelistul ne spune „îl găsește” cum spunem noi când ne așteaptă cineva în fața casei: l-am găsit înaintea casei! Semn al așteptării care se împlinește. Filip auzise – este cât de firesc se poate – despre venirea lui Iisus și îl pândise? Putem bănui că era al doilea ucenic al lui Ioan Botezătorul, prieten cu Andrei? Toate pot fi posibile. Dar ceea ce este important este că Iisus Hristos, Domnul cel Întrupat, Dumnezeu-Omul este acolo unde Filip se aștepta să fie. Și îl cheamă. Iar Filip îl află pe Natanael, vestindu-i că identificase pe Acela despre care au scris Moise și Profeții în Lege.

Incredibilă știința de frate a lui Filip. Natanael pare un cărturar începător, care abia deslușește Tora. Și Filip știe cum să-i pună la inimă Întâlnirea. Natanael, dubitativ, e convins de Însuși Hristos. Un amănunt, că îl văzuse pe când era sub smochin, asupra căruia exegeza Bisericii caută răspuns din clipa aceea, îl face pe imperiosul, convinsul exeget israelit,  să fie convins de mesianitatea Domnului. Întrebarea lui Natan cel ce-l află pe Elohim (Natanael) rămâne însă: „De unde mă cunoști?”.

Chiar. De unde ne știe Hristos? Ce amănunte cunoaște din viețile noastre, atunci când ne cheamă și nu-i mai rezistăm? Lecția este însă mult mai largă. E limpede că Domnul ne cheamă mereu, din cele în care suntem. Nu trăim în spații septice duhovnicește. Nu trăim în bule de perfecțiune ori laboratoare sigilate. Viețile noastre sunt ca viețile noastre. Riscurile vieții noastre nu le asumă altul decât noi. Și El. Cel care mereu ne cunoaște, mereu ne asumă.

Despre aceasta este vorba în Duminica Ortodoxiei. Unii îl descoperim pe Dumnezeu pentru mărturia unora care L-au cunoscut. Alții, pentru că ne cheamă frații asupra cărora nu avem îndoieli că ne vor binele. Alteori, Domnul ne lasă să-L așteptăm până se revarsă zorile peste viețile noastre. Or ne ridică din îndoieli, făcându-Se Încrederea noastră. Fiecăruia dintre noi Mântuitorul Se face mântuire. De aceea, Ortodoxia este despre El, nu despre noi. Despre modul în care recunoaștem cum a lucrat în viețile noastre, oferindu-ne cea mai importantă identitate dintre toate: fiii Lui, frații  Lui, ucenicii Lui.

Pentru aceasta, Ortodoxia este un dar și o chemare. Nu poate fi impusă, ci numai descoperită. Poate fi dăruită și se poate face chemare în numele ei, dar nu poate, niciodată, să fie impusă. Pentru că Ortodoxia este un monument de Libertate. Și ce frumos ne-o tâlcuiește aceasta Cuviosul și de Dumnezeu Purtătorul Părintele nostru (filocalic) Marcu Ascetul: „Legea libertății învață tot adevărul. Mulți o știu aceasta prin cunoștință; însă puțini o înțeleg, pentru că înțelegerea e totdeauna în proporție cu împlinirea poruncilor ei. Nu căuta desăvârșirea ei în virtuți omenești, căci nu se va împlini desăvârșit printr-însele. Desăvârșirea ei e ascunsă în crucea lui Hristos” (Filocalia I, 2008, Despre Legea duhovnicească, capetele 30-31, p. 283).

Ce le spune Hristos ucenicilor? Urmează-mi, vino după Mine! Nu este o chemare tainică, ci una publică, care schimbă statutul ucenicilor Săi. Știm, de pildă, că fiii lui Zevedei lasă corabia de pescari și-L urmează. Matei lasă vama și aleargă spre o misiune necunoscută. În timp, se va vădi mereu așa. A fi omul lui Iisus Hristos înseamnă a te încredința Lui. La modul absolut. Mai întâi temător – căci niciodată nu știi încotro te duce valul chemării Sale – apoi, tot mai multă Cruce și mai puțin confort. Dar mereu mai aproape de El. Incredibilul nostru Dumnezeu.

Duminica Ortodoxiei despre aceasta este. Despre El. Cum face să ne țină ai Lui, dincolo de scenariul Golgotei, dincolo de momentele din Zorii Învierii, în planul indiferențelor noastre aiuritoare de sens, al buruienoaselor noastre conviețuiri. Minunea Ortodoxiei este El, Mântuitorul nostru. Mielul lui Dumnezeu venit să ridice păcatele lumii. Care, într-o dimineață, trecând pe lângă Ioan Botezătorul, este vestit ucenicilor aceluia. Și dintre ei, Andrei, fecior de pescar, întinde nada apostoliei. De unde oare ne cunoaște Hristos? Pe mine, știu. Pe tine?

Sursa: tribuna.ro