Se miră lumea că nu plouă. Sau, când plouă, că plouă prea mult...

Da... şi de asta ne bate Dumnezeu. Eu, bineînţeles, sunt aici, dar acolo, în ţară, ne bate Dumnezeu.

Unii spun că viaţa de familie este o viaţă lipsită de trăire duhovnicească. Adică, având familie, griji, copii, soţie, nu poţi să înaintezi duhovniceşte, te risipeşti. Iar cei care vor să-I slujească lui Dumnezeu, trebuie să se călugărească. Sunteţi de acord cu această idee?

Nu sunt de acord! Păi cum? Un creştin bun poate să-şi ţină familia. Începutul unui creştin bun este: când se duce la preot să se spovedească, se spovedeşte, în cele patru posturi de peste an să se împărtăşească. Măcar în cele patru posturi să se împărtăşească cu Sfintele Taine… Miercuri şi vineri să ţină post – afară de bolnavi, cei bolnavi greu, care au un regim – dar cei sănătoşi trebuie să ţină post, să se ducă la preot, şi atunci este un creştin bun. Asta una. Al doilea: rugându-se, îi ajută Dumnezeu. Îi ajută Dumnezeu să se descurce, chiar şi în familie. Că dacă n-ar fi ajutorul lui Dumnezeu, n-am face nimic, cum a spus Mântuitorul: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Aşa şi aici: trebuie să se roage, că mila lui Dumnezeu... Şi tocmai, m-am gândit că nu vrea Dumnezeu să aibă prea mult, că atunci nu se mai gândesc la Dumnezeu.

Un pelerin din Cipru spunea că, acolo, Comunitatea Europeană şi alţii bagă o grămadă de bani, şi lumea a început să se lipească cu inima de ei, şi se gândeşte numai la bogăţie, la case...

Da, da, da... şi nu se mai gândeşte la Dumnezeu. Totuşi, sărăcia îl apropie pe om de Dumnezeu.

Deci nu credeţi că viaţa de familie este o viaţă lipsită de trăire duhovnicească. Se poate trăi duhovniceşte şi în familie.

Se poate, se poate! Păi, pentru ce sunt preoţi acolo? Ce rost are preotul? Omul să-l întrebe pe preot despre ce are nevoie, să se ducă să se spovedească, să se sfătuiască, să întrebe ce să facă; se duce la biserică, dă un pomelnic şi preotul se roagă.

Şi preoţii ar putea să ajute, să se ocupe şi de asistenţă socială...

Bineînţeles că preotul are misiunile lui, preotul e un misionar acolo unde e.

Unii oameni, ca să câştige mai mulţi bani, au două şi chiar trei servicii. Lucrează foarte mult, 10-12 ore pe zi. Sau, ca să fie la o firmă care plăteşte bine, chiar vreo câteva sute de dolari, iarăşi trebuie să lucreze vreo zece ore pe zi. Şi când vin seara acasă, frânţi, zic că nu mai sunt în stare de rugăciune, mai mănâncă ceva şi se culcă, şi a doua zi o iau de la capăt.

Nu mai poate să mai facă nimic, da, aşa-i... Unii vor să aibă prea mult, şi dacă ar găsi ceva, ar lucra şi noaptea, n-ar mai dormi... Şi asta nu-i bun, asta e o lipire prea mare de bogăţie.

Mirenii, spre deosebire de călugări, nu depun votul ascultării. În ce măsură mirenii trebuie să facă ascultare de duhovnicii lor?

Mai întâi trebuie să aibă „votul ascultării” de poruncile Domnului. Şi spune acolo: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău”, şi a doua, „pe aproapele tău ca pe tine însuţi să-l iubeşti”. Asta e prima poruncă, şi de asta atârnă toată Legea şi Proorocii. Să ne gândim la poruncile Domnului, la ce ne-a poruncit Dumnezeu să facem. Pe urmă, oricare creştin, orice-ar fi, chiar dacă munceşte, cum am spus, munceşte din greu, şi n-are timp să se roage, totuşi, când vine acasă, să zică măcar „Tatăl nostru”, acolo, şi, ce să faci, măcar cu asta...

Mulţi, fiind  obosiţi, când vin acasă se uită la televizor fără să se gândească la faptul că ar putea face şi altceva.

Ei, asta-i mai rău...

Că sunt  obosiţi şi zic: „hai să mă-ntind, ia să deschid acum şi televizorul”. Şi văd un jurnal sau ceva care pare de folos. Dar după aia, ia să se mai uite şi la cine ştie ce...

Uite ce-i, că-i vorba de televizor... La televizor or fi şi bune...

Dar în general sunt filme sau emisiuni impregnate de patimi şi de idei păgâne...

Da, da... or fi şi bune într-însele, dar să ştii un lucru: că diavolul nu poate să câştige pe om decât, printre cele bune, băgând rele; sau, prin cele rele, trebuie să le bage şi pe cele bune. Cu asta poate să câştige. Şi fiind lumea atrasă mai mult spre rău, aşa e... El vine obosit, şi parcă  îi trec toate când vede acolo la televizor...

Îl deconectează...

Da... Dar dacă ar lua o carte de rugăciuni, să citească un paraclis, acolo, n-ar putea deloc. I-ar veni somnul. El, acuma, cât de obosit ar fi, curiozitatea asta îl aduce şi nu doarme, cât de obosit ar fi. Ei, ăsta e un lucru rău, pe care diavolul l-a amestecat cu bine. Prin asta poate să-l câştige pe om.

Şi cum se poate contracara influenţa televizorului?

Trebuie evitată, bineînţeles... Sunt obosit, sunt obosit, păi „televizorul” meu este să fac o rugăciune şi să mă culc. Dar când mă gândesc: duminica, sărbătoarea, cât timp liber are? Nu se roagă atunci! Dacă n-are o carte de rugăciuni în casă, trebuie să-şi procure, bineînţeles! Trebuie să aibă fiecare o carte de rugăciuni, să citească sărbătoarea. Decât să se ducă pe la altele, să-şi piardă ziua cine ştie pe unde, să citească, acolo, o rugăciune, să citească o carte, Vieţile sfinţilor, sau altele. Înainte, bătrânii, pensionari chiar, la oraş, îşi luau o carte, seara, până târziu, luau Vieţile sfinţilor, erau cele mai frumoase Vieţile sfinţilor, şi citeau toată noaptea. Acuma nu mai este asta. Oamenii, chiar bătrâni fiind, pensionari sau ce-s, pun televizorul şi asta e!

Dar unii zic că dacă nu eşti informat pierzi, pierzi totul. Dacă nu eşti informat la timp poţi să pierzi bani... este această nebunie, această obsesie a informaţiei în zilele noastre. Şi dacă nu te uiţi la televizorul care te informează cel mai mult…

Asta e o nebunie.

Cum recomandaţi să se informeze oamenii? Mai mult de la radio? Parcă radioul nu creează aşa o dependenţă. Sau din ziare.

Mda... de la radio, şi din ziare... Da, informaţii. Dar omul trebuie să-şi caute plăcerea mai mult în rugăciune. Plăcerea rugăciunii, mai mult decât lucrurile. Dar uite. Îl atrage mai mult. Că a pus diavolul, el a ştiut, a pus amestecat binele cu răul. Că el a ştiut că pe om îl atrage răul. Aşa că, ce să facem?

Şi atunci, e mai bine să nu se uite deloc?

Dacă are ceva bun... Mai pun ei câte o casetă cu o predică, sau ceva bun, sau văd ceva...

Mai poţi să vezi şi  lucruri bune.

Da, poţi să vezi, dar să eviţi ce e rău. Să eviţi ce e rău. Dar tocmai asta atrage.

Despre votul ascultării aţi spus că pentru mireni e înţeles mai ales ca ascultare de Dumnezeu. Duhovnicul are dreptul să impună, ca în mănăstire, când spune: „faci aşa!” şi tu trebuie să faci? În lume e la fel, poate să impună, sau e mai degrabă un sfătuitor?

Duhovnicul trebuie să ţină cont de toate, că el ştie ce familie are omul, numeroasă, câţi copii are, ce fel de om este, trebuie să ştie tot, să ştie ce rugăciune să-i dea fiecărui om, să ştie cu ce se ocupă, ca să poată chivernisi pe fiecare cum e mai bine, pe unul într-un fel, pe altul într-altfel, aşa-i duhovnicul.

În mănăstire e aşa: „Părinte, binecuvântează să fac asta, sau asta”, dar în lume nu poţi să fii tot timpul cu duhovnicul.

Nu, nu poţi fi tot timpul. Dar trebuie să te duci la preotul de acolo de unde eşti şi să-l întrebi de orice. Că el trebuie să te primească. Ai un necaz, trebuie să te primească, că asta e misiunea lui. Trebuie să-ţi spună, să te înveţe.

Unii încearcă în lume un soi de ascultare călugărească. Adică stau tot timpul în jurul duhovnicului şi fac ce le cere acesta, cât mai amănunţit. E un lucru bun sau nu? Sau exagerează?

Asta în lume?

Da, în lume. Un mirean, căsătorit sau nu, încearcă să aibă o astfel de legătură, aproape călugărească, cu duhovnicul său.

Crezi că preotul de acolo are timp să stea aşa? El îi spune: „vii la ora cutare şi te spovedeşti”, îţi spui necazurile şi ai plecat, nu? Acolo în familie trebuie lucrul ăsta. Va să zică, copiii trebuie să asculte de părinţi, bărbatul cu femeia să se înţeleagă amândoi să facă ceva, dacă fac ceva bun, să se înţeleagă în privinţa asta...

Ascultarea unuia faţă de altul.

Da, da. 

(Ne vorbesc părinţi athoniţi, Avva Dionisie de la Colciu, Avva Iulian de la Prodromu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003)