Dintru început, cade-se a afirma că Sfânta Liturghie este cea mai înaltă şcoală a rugăciunii, deoarece ea este „rugăciune a rugăciunilor”, atât prin conţinutul său de o frumuseţe şi o profunzime fără seamăn, prin strălucirea şi măreţia formelor exterioare, cât şi prin finalitatea ce se prefigurează în fiecare imn, lectură şi formulă liturgică – sfinţirea darurilor şi sfinţirea credincioşilor. Cele două scopuri sunt nedespărțite şi se completează în chip firesc unul pe altul, spre împlinirea lor conducând Hristos, săvârşitorul real al jertfei liturgice invocat în rugăciunea de mijlocire a preotului şi în rugăciunea comună a credincioşilor.

În Sfânta Liturghie ne reamintim şi aducem cu noi întreaga zestre a cunoaşterii de care ne-am învrednicit şi, mai mult decât atât, îi aducem, înlăuntrul inimilor noastre, pe toţi cei apropiaţi – cunoscuţi ori necunoscuţi care, după cuvântul ecteniilor, se află călători, bolnavi sau adormiţi în Domnul. Aici, împreună cu ei, aflăm locul cel mai priincios al existenţei noastre, ne simţim în preajma lui Hristos şi simţim că aici, asemenea Sfântului Apostol Petru pe Tabor, am vrea să ne durăm locuinţă permanentă (Matei 17, 4).

Dacă este „locul” ideal de rugăciune, Sfânta Liturghie este şi izvorul şi temelia pentru toate celelalte forme ale cultului divin; pentru Sfintele Taine şi ierurgii. Liturghia este sublimul imn de slavă şi de laudă pe care îl putem aduce lui Dumnezeu; este forma desăvârşită a cultului nostru de adorație pe care i-L aducem Lui şi de veneraţie adus sfinţilor; este, deopotrivă, expresia desăvârşită a recunoştinţei noastre faţă de Dumnezeu – Euharistie, slujbă de mulţumire şi cea mai eficace jertfă de împăcare cu Dumnezeu, pentru că în ea se oferă acelaşi preţ de răscumpărare care s-a oferit pe Cruce.

Spuneam că dumnezeiasca Liturghie este și o școală, un mod de a ne educa deoarece, prin însăşi structura sa ne învaţă să ne orânduim propria rugăciune – laudă, mulţumire şi cerere. De asemenea, Sfânta Liturghie ne educă să ne rugăm împreună, să-l înlocuim pe „eu” cu „noi”, mistuind astfel egoismul și singurătatea în comuniune, iar ura și indiferența să le transformăm în iubire și compasiune. Învăţăm, așijderea, să ne rugăm stăruitor: „Iară şi iar, cu pace Domnului să ne rugăm”, spunem în Liturghie. Această neîncetată și stăruitoare  rugăciune are menirea de a ne aduce sau readuce în suflete starea de pace. De aceea, ectenia slujbei începe prin îndemnul: „Cu pace, Domnului să ne rugăm”, adică netulburați, eliberaţi de patimi şi împăcaţi cu noi înşine, cu aproapele şi cu Dumnezeu. Și dacă suntem la ectenii, să mai reținem că învățăm din cuprinsul lor să ne rugăm Domnului, dar și să chemăm în ajutorul nostru permanent pe  „Preasfânta Curata, Preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria”,  alături „cu toți sfinții, pomenindu-o”. Astfel, în Sfânta Liturghie învățăm să trăim prezenţa sfinţilor alături de noi şi comuniunea cu ei în rugăciune căutând drumul, modalitatea de a le urma pilda viețuirii lor.  

Mai învăţăm în Liturghie ca, la rugăciune, „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”, dar și „sus să avem inimile”, „glas înălţând şi grăind”, nădăjduind să ne urmărească această stare şi în existența noastră cotidiană, pe care învăţăm că trebuie să o închinăm, mulţumind, Domnului. Luminata și sublima slujbă ne mai călăuzește să înțelegem că a mulțumi Domnului pentru toate cele primite „arătate și nearătate” „cu vrednicie şi cu dreptate este”.

Ce minunată școală este, așadar, Sfânta Liturghie! Și ce sublimă educație primim în cadrul ei! Și cum ar putea fi altfel, de vreme ce totul este sfânt și sfințitor în Liturghie căci, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu vreun om, nici vreun arhanghel, nici o altă putere creată, ci Însuși Mântuitorul a orânduit această slujbă”. De aceea, pe parcursul întregii Liturghii, credinciosul trăiește o anumită stare sufletească evolutivă, de la risipirea și tulburarea resimţite în momentul intrării în Biserică, la o pace lăuntrică, o regăsire a adevăratelor sensuri ale vieții, o hotărâre de a urma calea și povățuirile lui Hristos. Punctul culminant îl atinge în momentul împărtășirii cu Sfântul Trupul și Sfântul Sânge ale Mântuitorului, atunci când se unește cu dumnezeirea, cu Însuși Iisus Hristos, „Calea, Adevărul și Viața”.

Cunoscând toate acestea, să ne străduim a fi elevi silitori ai acestei sublime școli, iar Hristos Dumnezeu, Desăvârșitul Învățător, ne va lumina și ne va povățui pașii spre părtășia cu El.