Găsim, în Evanghelii, mai multe locuri în care demonii Îl mărturisesc pe Iisus din Nazaret ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Asta a trezit nedumerirea unui prieten de pe Facebook, care a sesizat, foarte corect, că este cel puţin curios faptul că Mântuitorul nu dă voie acestor puteri ale întunericului să-L vestească înaintea oamenilor. M-am gândit că o încercare de răspuns pe această temă (într-un dialog înlesnit de internet) poate fi de folos şi altor persoane, cu nedumeriri similare. Aşadar, de ce nu-i lăsa Domnul pe demoni să-L mărturisească? Poate fi ceva rău sau greşit în a-L mărturisi pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu?

Mai întâi, să sesizăm faptul că diavolul nu-L mărturisea pe Iisus aşa cum o face un om, un credincios luminat de Duhul Sfânt. Şi nu cu aceeaşi intenţie. Diavolul făcea asta ca să zădărnicească misiunea Domnului, nu ca să o întărească. Vrăjmăşia lui este una reală, satana nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi alege căile Lui. E drept că, pe de o parte, strigătele sale, de genul: "Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? (...) Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu" (cf. Luca 4, 34), vin să confirme acel cuvânt al Sf. Ap. Iacov: "şi demonii cred şi se cutremură" (Iacov 2, 19). Dar, pe de altă parte - şi aici e tot miezul - diavolul dă această mărturie ca "să-i strice socotelile" Domnului, să-L încurce. Ştim că Domnul a început propovăduirea Sa şi a făcut lucrurile cu o anumită gradaţie, într-un anumit "ritm". Inclusiv multe dintre minuni cerea oamenilor să fie tăinuite. Nu dorea Domnul să se işte foarte repede un val de popularitate care să-I îngreuneze propovăduirea. Ştia că este nevoie de acel timp de aproximativ trei ani ca misiunea Sa să fie dusă la bun sfârşit. Că oamenii aveau nevoie să fie pregătiţi pe îndelete spre a-L (re)cunoaşte, să-L aibă o vreme în mijlocul lor pentru a crede într-Însul. Drept dovadă că nici cei trei ani nu au fost, cumva, îndeajuns pentru apostolii care au fugit de lângă El în noaptea Patimilor Sale - cu excepţia lui Ioan - sau chiar s-au lepădat, precum Petru. Pe când, dacă timpul acesta ar fi fost mai scurt - cum ar fi dorit diavolul, care se străduia să-I crească "popularitatea" spre a-L duce cât mai repede în conflict cu autorităţile religioase şi laice, spre a-I grăbi uciderea (iar Domnul S-a ferit de câteva ori, în aceşti trei ani, din calea celor care voiau să-L ucidă) - atunci nu ar fi fost un timp suficient de "copt" pentru binevestirea Împărăţiei cerurilor.

De aici se pot trage o serie de concluzii practice, apropo de anumite forme de manifestare a credinţei chiar şi în zilele noastre, când unii consideră că - indiferent de context şi de condiţii, de mediul în care ne aflăm - este suficient să te baţi cu pumnul în piept cum că eşti creştin, să strigi în gura mare numele lui Dumnezeu ca să fii considerat un autentic mărturisitor. Să nu uităm că Pavel s-a dus în Areopagul din Atena şi i-a pescuit pe unii de acolo pornind, în discursul său, de la altarul ridicat de atenienii idolatri unui "Dumnezeu necunoscut" (Faptele Apostolilor 17, 23). Adică nu le-a spus direct despre Iisus Hristos - Domnul şi Mântuitorul, Cel răstignit şi înviat din morţi. Când a ajuns la partea aceasta - despre Înviere - atenienii nu au mai dorit să-l asculte. E lesne să ne închipuim că asta s-ar fi întâmplat dacă ar fi început direct cu această expunere de credinţă. Aşa, strategia sa a dat roade, Pavel a avut timp să vorbească - mai pe ocolite, la început - şi a captat atenţia unora care s-au convertit ulterior (cum este cazul lui Dionisie, sfântul numit şi "Areopagitul").

Aşadar, dracul ne dă o râvnă nemaipomenită la mărturisire, dacă nu ne poate opri cu totul, numai să ne ducă în cealaltă extremă, să compromită propovăduirea noastră. Să ne împingă până la a da "mărgăritarele porcilor" (cf. Matei 7, 6), adică învăţături duhovniceşti, subţiri şi înalte din punct de vedere spiritual, unor oameni care trăiesc în patimi grele, întunecaţi fiind la minte. Domnul vrea să cucerească inimile noastre prin prezenţa Sa iubitoare, să ne capteze atenţia şi mintea cu învăţătura Sa, care ne deschide orizonturi cereşti, iar nu să ne copleşească prin minuni nemaivăzute, printr-o arătare a  puterii Sale dumnezeieşti (a făcut aceasta doar când era necesar, iar nu pentru a impresiona pe cei care "cereau semne şi minuni"). N-a venit să ne înfricoşeze - căci înfricoşător lucru este să afli, deodată, că te afli în faţa lui Dumnezeu Cel întrupat (Cel în Care "locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii", cum zice Sf. Pavel - cf. Coloseni 2, 9). Cum a reacţionat Petru după prima pescuire minunată? "Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos" (Luca 5, 8). Or, Domnul a venit în chip smerit, născându-Se în ieslea sărăcăcioasă din Betleem. A trăit în chip smerit şi a murit smerindu-Se pe cruce. Cum ar putea, deci, trufaşul demon să propovăduiască vreodată smerenia Celui Preaînalt?