Iisus vindecă orbul, dar nu I se arată. E lecția smereniei care-și împlinește în liniște menirea. Fără zgomot. Asta nu însemană că vindecarea propriu-zisă nu a stârnit zgomot, nu a ridicat vorbe. Primele aparțin celor care-l văd, dar nu le vine să creadă că vede! Era sâmbătă și scuipatul amestecat cu tina, vindecând, este socotit gest anti-Lege. Îl predau pe vindecat fariseilor. Care îl atacă, îl anchetează și îl condamnă pe Videcător, chiar dacă nu Îl știu. Interesant că scuipă vorbe grele peste obrazul Vindecătorului. Altfel spus, Îl scupă pe Autorul țărânei. Iar asta nu o socotesc încălcare de Lege. 

Cuvintele lor oricum nu contau. Sunt simpli comentatori de platou, fără implicare în Lege și obsedați de menținerea ei drept un corset de viață a celor ce se mărturiseau credincioși. Erau cei care umpleau văzduhul cu vorbe și singurul lor mod de a limita gândirea critică a celor care credeau era să amenințe, să defăimeze tot ce nu înțelegeau și să promită scoaterea lor de sub Lege. Dovadă că importanța lor era irelevantă este că omul nostru, cuminte, urcă la Templu. Acolo se aflau cei care dădeau documentul prin care ți se recunoaștea vindecarea. Interesant este că omul vindecat se întâlnește cu Domnul Hristos după ce este scos din locaș. Era obraznic. Răspunsese fiecărei acțiuni de interogație cu limpezimea omului care trecuse o viață prin întuneric. Și știa că lumina nu se aprinde din vorbele nimicului cotidian. Oricât ar fi de fervent un cunoscător de Lege, se vădește lipsa iubirii sale și, deci, lipsa posibilității de a face minuni. Pentru că minunea vine din iubire, nu din Lege. Din asumarea suferinței celuilalt, nu din criticarea Iubirii care-l vindecă. Ce ocazie să apere sabatul pe cei care, judecând, încălcau tocmai sabatul – zi fără tribunal și judecăți!

Omul scos afară Îl vede pe Hristos pentru că El, Domnul, îl caută și îl găsește (Ioan 9, 35). Întrebarea Domnului nu-l deranjează pe om. E simplă: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Iar omul nu se grăbește – ca un misionar emotiv – să răspundă direct un „da, da Doamne cred”. Ci întreabă cine este Acela, ca să creadă în El. Pentru că omul nu vine numai din întuneric, ci din moarte. Cine credeți că propovăduise vreodată orbilor afară de Domnul Iisus Hristos? Ori slăbănogilor, ori femeilor cu scurgere de sânge, ori gârbovilor și paraliciticilor? Și o făcea numai sâmbăta pentru că era singura zi în care se puteau apropia de locurile rugătorilor, ceva mai aglomerate, pentru a-și arăta rănile și a primi puținul din care își treceau zilele. Obositoare până la extenuare așteptarea lor. Trăiau din mila oamenilor care, deseori, ne zice Iosif Flaviu, dădeau ajutorul pe ascuns pentru a nu fi vădiți de farisei că încalcă Sabatul. Ori Domnul Hristos refuză ascunderea binelui. Nu îl vădește în chip direct, ci oferă omului posibilitatea mărturisirii. Priviți atent că după fiecare vindecare e câte un grup de „comentaci” care stabilesc încălcarea Sabatului. Și fac din asta nu doar prilej de judecată, ci și de ură, de ură reală. Contondentă. După cum se va vădi la vremea Patimilor Domnului Hristos. 

Urâtorii binelui. Care se ascund în faldurile credinței precum furtuna în apusul limpede al zilei de vară. Încrezători în doctrina lor și ucigând în numele ei. Tocmai ei, revoltații pe încălcarea sabatului, vor ține atât de mult la această regulă încât vor grăbi moartea Celui Viu și Întrupat ca să nu încalce sabatul. Vor grăbi luarea Sa de pe Cruce și vor încălca toate regulile înmormântării unui fiu din neamul lui David. Puși mereu pe graba de a ține nimicurile ucid odihna lui Dumnezeu. Ori, mai corect spus, Dumnezeu nu se odihnește într-înșii. Ori, mai mult, Îl obosesc pe Dumnezeu. Dovada este că nu Îl văd. Că orbul vindecat vede înainte de a-L vedea pe Hristos pentru că-L recunoaște în vindecarea sa. Nu o poate face un om păcătos, zice el, căci Dumnezue nu-i ascultă pe păcătoși. Indirect le spune: voi nu puteți să o faceți pentru că voi sunteți păcătoși! Inteligența lui se vădește mai luminoasă decât fidelitatea absurdă în care își cultivau fariseii credința. 

Hristos Domnul vede în omul acesta omenirea aflată în suferință. Nu doar fizică. În nevederea în care se scufundă datorită dezaxării credinței spre ritual, spre fariseism extrem. În care timpul e mai important decât omul, iar lui Dumnezeu I se bate în cuie, pe poarta Templului, orarul de funcționare! Când Îl transformi pe Dumnezeu în idol te arde pe suflet funcționărismul absurd. Să încercăm să-I fim lui Dumnezeu bucurie și odihnă! Și să ne bucurăm când orbii văd, șchiopii aleargă, muții vestesc, iar surzii se bucură de chemarea Împărăției! E semnul că este prezentă!