Poate mai puţin cunoscut este faptul că despre depresie se vorbeşte de peste 2000 de ani, prezenţa stărilor depresive fiind semnalată în scrierile biblice, în poemele lui Homer, în tragediile lui Sofocle şi Eschil. Hipocrate descria melancolia ca o tulburare a sistemului umoral, iar Araeteus de Capadochia (50-130 e.n) ca o „teamă a sufletului care se fixează într-o cugetare nelămurită, fără febră şi furie, cu tristeţe, descurajare, insomnie şi pierderea somnului reconfortant (...), iar într-un stadiu mai avansat pacienţii se plâng de inutilitate şi îşi doresc moartea”. În puţine cuvinte avem chiar din Antichitate o descriere sugestivă care, deşi a fost completată cu mii de alte noi informaţii, în esenţă, ca simptomatologie, se regăseşte în cuvintele celebrului medic, care este totodată şi primul care a presupus, în mod genial, că melancolia şi mânia sunt faze ale aceleiaşi boli.

Cum se ajunge la depresie?

Termenul „depresie” provine din latinescul depressio, -onis, care înseamnă „coborâre”, „cufundare”, „afundare”, descriind sentimentul de apăsare a sufletului, de cădere, de năruire a idealurilor şi de scufundare, pe care le trăieşte acut cel întristat. Încercând o prezentare dificil de sintetizat, dat fiind volumul de informaţii, întrebarea care se ridică vizează primar cauzele depresiei. Acestea merg de la modificările neurotransmiţătorilor şi ale reglării neuroendocrine, până la tulburările de bioritm, factorii genetici, bolile organice acute sau cronice cerebrale sau extracerebrale, evenimentele de viaţă, psihotraumele. De asemenea, se poate vorbi de o vulnerabilitate la boală, privită ca o rezultantă dintre factorii genetici, influenţele din perioada intrauterină, perinatală, precum şi a factorilor psihosociali cu potenţial nociv, care acţionează mai ales în primii ani de viaţă.

În urma investigaţiilor pacientului depresiv, se constată o diminuare a capacităţii de relaţionare şi comunicare cu semenii, precum şi a celei de a-şi putea găsi singur motivaţia interioară şi bucuria de a trăi. De asemenea, aceste persoane au o predilecţie pentru a observa doar partea negativă a evenimentelor trăite, fenomen cunoscut ca „dependenţă” de nefericire. O altă cauză, ceva mai puţin discutată, este legată de tendinţa aproape generală a persoanelor de a se confunda dureros cu povestea vieţii proprii şi cu faptele personale, cu predilecţie cele negative.

Vindecarea furiei îndreptate spre interior

Drumul spre libertatea de durere, spre vindecarea furiei îndreptate spre interior, trece prin înţelegerea faptului că eu nu sunt povestea mea. Ea face parte din mine, o pot integra şi pot să-i accept darurile care vin chiar şi din cele mai mari traume, dar, în esenţă, eu sunt eu. Astfel ne apropiem de tratament care este aproape la fel de complex ca şi boala, de durată, cuprinzând de la medicaţia antidepresivă, la metode variate de terapie de suport şi de cunoaştere personală. Aş înclina să accentuez importanţa tehnicilor de autocunoaştere (prin art-terapie sau drama-terapie, de exemplu), deoarece starea de depresie maschează şi este generată de o lipsă, un gol sufletesc care se ascunde în spatele factorului declanşator. Prin artă, aceste dureri ies mai uşor la suprafaţă şi sunt chiar firesc exprimate, o explicaţie fiind şi aceea că în timpul procesului creativ emisfera dominantă este cea dreaptă, emisferă care răspunde de partea imaginativă, eliberată de control, limite şi norme, a minţii umane.

Tratamentul cu funcţiile cele mai căutate în depresie

Într-o viziune holistică, depresia este o boală a sufletului care se reflectă în trup, este strigătul sufletului: „nu vreau să trăiesc fără Dumnezeu!”, un strigăt venit din nevoia primară de sens, de adevăr, de iubire, de stabilitate şi siguranţă clădită pe ceva real, care nu se schimbă cu timpul, societatea sau cu oamenii din viaţa noastră, şi care nu se pierde prin moarte. Această nevoie bazală, încălcată aparent constant prin evenimentele schimbătoare şi stresante ale vieţii noastre, se manifestă prin durerea numită depresie, care, privită corect, este un strigăt de ajutor, o chemare de trăire vie şi de conectare la partea adevărată din noi. De aceea, Tainele Bisericii, Spovedania, Împărtăşania, chemarea Duhului Sfânt, reuşesc să fie tratamentul care are calităţile cele mai căutate astăzi şi anume să se adreseze direct cauzei, şi prin asta efectelor, să fie gratuit şi să ajungă pentru toţi.

Părinţii pustiei, despre deznădejde

Părinţii filocalici vorbeau despre un drac al întristării care încearcă să-i prindă pe oameni în mreaja lui. Unul dintre cei care amintesc despre aceasta e Evagrie Ponticul, din ale cărui scrieri cuprinse şi în Filocalia I am extras rândurile care urmează:

„Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă. Dacă acest drac războieşte pe un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa, sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a pătimit dreptul Iov fiind asuprit de acest drac. «De aş putea, zice, să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta.» Simbol al acestui drac este sălbăticiunea numită năpârcă, a cărei fire se arată prietenoasă, însă al cărei venin covârşeşte veninul celorlalte fiare, ba dacă e primit fără măsură, omoară şi animalul însuşi. Acestui drac i-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în Corint. De aceea şi scrie cu râvnă Corintenilor, zicând: «Arătaţi-i dragoste, ca nu cumva să fie înghiţit unul ca acesta de o întristare mai mare». Dar duhul acesta, care întristează pe oameni, ştie să se facă şi pricinuitor de bună pocăinţă. De aceea şi Sfântul Ioan Botezătorul îi numea pe cei ce erau străpunşi de duhul acesta şi alergau la Dumnezeu «pui de năpârci», zicând: «Cine v-a arătat vouă să fugiţi de mânia ce va să vie? Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţă; şi să nu vi se pară a grăi întru voi: «Părinte avem pe Avraam». Căci oricine a urmat lui Avraam, şi a ieşit din pământul şi din neamul său, s-a făcut mai tare decât dracul acesta.”

Iar Sfântul Ioan Casian spune că „atunci când duhul acesta viclean tabără asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, îi pricinuieşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii”. De asemenea, Sfântul Ioan Casian dă un remediu: „întristarea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi”.

* Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în Știinţe Medicale, specialitatea Neurologie