Descoperirea lui Dumnezeu față de om are loc fie în mod indirect, fie în mod direct. Descoperirea indirectă a lui Dumnezeu se realizează prin intermediul făpturilor și este percepută de om prin simțuri, iar Descoperirea directă se petrece în chip nemijlocit și este cunoscută de om prin simțire (trăire a prezenței vii a lui Dumnezeu). Cea dintâi se numește minune, iar cea de-a doua, insuflare sau dumnezeiască insuflare.

Prin minuni Dumnezeu stimulează rațiunea omului spre a-L cunoaște, căci în această cunoaștere constă desăvârșirea la care omul a fost chemat; iar prin dumnezeiasca insuflare Dumnezeu Se arată alesului Său și vorbește cu el așa cum cineva vorbește cu prietenul său. Este limpede deci, tuturor, că minunile sunt chipul cel nedesăvârșit al relației ce stă sub semnul nedesăvârșirii și neputinței umane, iar dumnezeiasca insuflare este chipul deplin, întru care cei desăvârșiți se luminează.

În afara acestor două modalități de Descoperire, cea directă și cea indirectă, există și o a treia, ce se săvârșește printr-o apropiere profundă a lui Dumnezeu de făptura Sa. Prin ea, omul Îl vede pe Dumnezeu în duh, simte înlăuntrul său sălășluirea lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului: și voi locui întru voi, și voi umbla întru voi, și voi face locaș întru voi (cf. Ieșire 29, 45; II Corint. 6, 16).

La această apropiere profundă se ajunge printr-o cunoaștere cât mai negreșelnică a voii dumnezeiești și prin împlinirea ei. Cel ce Îl cunoaște drept pe Dumnezeu și caută să-I împlinească voia, nesocotind toată strâmtorarea ce i se face, primește dumnezeiescul ajutor spre dezrobirea de cele pământești și nefolositoare, spre dobândirea unei vieți mai înalte și spre apropierea de Dumnezeu. Această strânsă legătură înseamnă apropiere și comuniune a omului rațional cu Dumnezeu. Iar comuniunea are loc într-un chip simțit, în care cunoașterea, simțirea și voința omului sunt împreună-unite pe aceeași culme. Prin această unire omul se înalță din sfera cugetării abstracte despre Dumnezeu și ajunge într-o altă sferă unde, eliberat din chingile zidirii, Îl întâlnește pe Dumnezeu Însuși, pe Însuși Logosul Dumnezeiesc întru Care există în chip plenar toate ideile dumnezeiești și, deopotrivă, puterea de a le pune în lucrare și de a da viață zidirii. Acolo omul intră în comuniune reală și nemijlocită cu Dumnezeu și aude glasul Lui.

Această apropiere profundă Dumnezeu a dăruit-o firii omenești spre desăvârșire și îndumnezeire prin trecerea de la starea materială la cea duhovnicească. Ea poate fi numită Descoperire continuă și subiectivă, avându-și cauza în om. Această Descoperire nu poate fi tăgăduită decât dacă mai întâi este tăgăduită natura spirituală a omului, natură pentru care el ocupă în creație un loc cu desăvârșire aparte, în numele căreia poate fi numit împărat al zidirii și cunună a creației.

(Sfântul Nectarie de Eghina, Despre Descoperirea lui Dumnezeu în lume, Edirura Egumenița 2011, p.55-58)