„Iar sufletul meu să se bucure de Domnul, să se veselească de mântuirea lui.” (Ps. 34, 8)

Există ispita de a spune că Evanghelia de azi e despre recunoștință. Așa cum despre alte pericope se spune că ar fi despre credință, smerenie, nădejde, păcat... Asta face ca tâlcuirea să fie confortabilă, pentru că poți asculta detașat o prelegere pe orice temă, afară de una singură: Iisus Hristos.

De două mii de ani rămâne singurul subiect greu, dificil, din lume și din biserică. Atât pentru vorbitor cât și pentru ascultător. Pentru că nici nu poți măcar să fii atent la El fără să înceapă să te doară sinele și ăsta e lucrul pe care ni-l dorim cel mai puțin, chiar și în biserică. Căci inima confortului nostru este în pericol de infarct...

Subiectul fiecărei pericope este Iisus Hristos. Întotdeauna. Dacă e altul, sinele nostru e în siguranță. Evanghelia de azi nu e despre cei zece leproși, ci despre Iisus Hristos. Despre cum Iisus Hristos mă cheamă să mă vindece de lepra care sunt...

Cât despre tămăduirea celor nouă, vindecarea de lepră (și în loc de lepră puteți pune orice disfuncționaliate) le-a eliberat ego-ul. Și s-au dus să trăiască viața ego-ului lor, cea mai bună variantă a lui...

Însă doar creștinismul care te vindecă de tine însuți e mântuitor. Acesta e creștinismul cu Cruce, al Crucii, autentic, original. Acum, în epoca fake-urilor și a tuturor diversiunilor posibile, trebuie să subliniem cât mai apăsat acest lucru. Căci pe Cruce suntem goliți de noi înșine și umpluți cu Hristos. 

Iar creștinii acestui timp au inimile pline de ei înșiși, bine puse la adăpost în spatele unor minți pline de drept-credincioasă informație... Bineînțeles, sunt unul din aceștia. Dar, sătul de impostură! De aceea, tot ce am scris până aici e doar un preambul la acest strigăt: Iertați-mă! Și rugați-vă să mă izbăvească Iisus Hristos de mine însumi!

În măsura în care sunt eu însumi, nu sunt un om original, un poet (poate astea înseamnă ceva în lume, nu în biserică): sunt o minciună, poate una mai frumoasă decât alta, despre Hristos și creștinism! Și dacă nu pot fi un creștin adevărat, măcar voi fi unul cu totul potrivnic imposturii mele, mă voi bate pe viață și pe moarte cu ea! Și, în plin veac al narcisismului ca firesc, asta va fi rugăciunea mea, strigătul sufletului meu către Iisus Hristos! Căci El este singura scăpare. El însuși. De aceea mântuirea samarineanului, unul din zece, începe și se termină la picioarele lui Hristos. Începe și se împlinește cu Iisus Hristos.

Trebuie (și e greu) să te întorci mereu la El, doar până te vindeci de tine însuți... Există ispita de a spune că în viețile noastre, ale creștinilor, ar fi vorba de noi... Dar, de fapt, nu e vorba decât de prezența mântuitoare a lui Hristos; care ne judecă și osândește eu-l, pentru a ne salva sufletele... 

Așa să Îi ajute Dumnezeu!