Atunci când Dumnezeu privește către om, El nu vede nici virtuți și nici desăvârșiri pe care acesta încă nu le deține, ci vede în om frumusețea lui nestinsă… Dragostea, iată, ne descoperă vederea frumuseții, uneori abia îmbobocită, alteori sub obroc, după paravan, dar existentă. Uitându-se către noi, Dumnezeu ne vede la fel cum noi vedem o icoană străveche, pângărită de vitregia vremii, din care a rămas poate foarte puțin; însă, dacă vom lua în mână o asemenea icoană, cu câtă grijă am ține-o, cât de dureros am trăi groaza faptului că o asemenea sfințenie a putut fi pângărită, că o asemenea frumusețe a putut fi mutilată.

Am ține-o în mână cu grija cu care am avea pe brațe un rănit, ca pe un ostaș care a suferit pe câmpul de luptă, care poate chiar moare în acele momente, dar în care persistă ceva nespus de măreț și de frumos. Astfel ne vede Dumnezeu. Și, dacă icoanele se pot deteriora complet, omul nu se poate strica niciodată definitiv.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Despre credință și îndoială, Editura Cathisma, București, 2007, pp. 159-160)