Deci Maria luând o litră cu nard curat, de mare preţ,
a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei.”
(In. 12:3)

Vedeţi înţeleapta socotinţă a unei inimi recunoscătoare! Vedeţi expresia sinceră a unui suflet iubitor? Maria, plină de bucurie şi de înflăcărare la venirea Domnului în casa ei dă exemplu de cea mai înaltă înţelepciune, de cea mai înaltă iubire şi cucernicie.

Ce faptă frumoasă! Cât de grăitoare! Cine nu se va mira de felul nobil al Mariei în care Îl primeşte în casa ei ca oaspete pe Domnul, Care a binevoit să-i fie oaspete. Cine nu va fi mişcat la vederea unei fapte atât de înţelepte precum cea a Mariei? Dar cum a fost condusă la această faptă, atât de plină cinste, de a-L primi la ea? Răspunzând la această întrebare necesară, zicem că, pe de o parte, prin fire, era aplecată din căldura inimii spre iubirea dumnezeiască şi spre dorul profund de a sluji lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, avea acestea potrivit datinii comune vechilor popoare. Vechile popoare care preţuiau mult iubirea de străini, îi găzduiau mult timp pe străinii poposiţi în casele lor. Una dintre rânduielile găzduirii pe care le ofereau era şi spălarea picioarelor. Fapta aceasta era văzută ca foarte cinstitoare şi de aceea de multe ori chiar stăpâna casei împlinea această lucrare. Aşadar, luând pildă de la acest obicei, Maria şi-a exprimat faţă de Iisus, în cel mai grăitor mod, sentimentele sale dezvoltate în inima ei din recunoştinţă şi dragoste.

Da, fraţi creştini. Prin acest fel de a acţiona, Maria a arătat doririle către Dumnezeu cele tăinuite în ascunzişurile inimii ei, fiindcă faptele noastre, care provin din sugestiile inimilor noastre, descriu şi exprimă inimile noastre, lucru pe care limba nu poate să o facă. Fapta Mariei aşadar, este icoana în care se înfăţişează măreţ sentimentul care domină în inima Mariei. Inima ei recunoscătoare nu s-a limitat numai la o ospitalitate obişnuită, nu s-a mulţumit numai cu o îngrijire îndătinată şi comună, ci a voit ca printr-un mod ieşit din comun, printr-o ospitalitate deosebită, să arate părerea ei deosebită faţă de cel pe care Îl găzduia. A voit ca pe o persoană ieşită din comun să o trateze în mod ieşit din comun. Aşadar, a înlocuit apa cu mirul cel mai de preţ şi prosoapele şi ştergarele le înlocuieşte cu părul curat al capului. Şi cât de potrivit se tâlcuieşte cugetul ei! Ce limbă sau ce artă ritoricească ar putea să înfăţişeze să descrie atât de amănunţit ceea ce în tăcere şi într-un singur moment a exprimat şi înfăţişat celebra faptă a Mariei? Desigur, nici una. Fiindcă sentimentele inimii se vădesc nu prin cuvânt, ci prin modul de a acţiona, fiindcă alta este limba inimii şi alta limba cugetului. De aceea, altfel se exprimă mintea şi altfel inima. În lacrima unei inimi care se pocăieşte, a unei inimi înfrânte şi zdrobite, câte nu sunt descrise, câte nu sunt revelate! Cu această limbă tainică şi Maria grăind, a exprimat către Iisus şi către toţi înaltul şi nobilul ei cuget şi dragostea şi slujirea ei faţă de Hristos! Fapta aceasta bună a Mariei, voind Evanghelistul Ioan să o păstreze până la noi, în vreme ce altele, cele mai multe sau fără de număr, precum însuşi istoriseşte, au fost trecute sub tăcere – fiindcă precum socotea dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.[1] Nu mai puţin totuşi a istorisit fapta Mariei, ca exemplu a dragostei dumnezeieşti şi slujire bineplăcută Lui.

(Sfântul Ierarh Nectarie, Omilii pastorale, Opere complete vol I, în curs de editare la Editura Doxologia)

[1]In. 21:25.