Va veni vremea, va bate ceasul, va sosi clipa când ochii aceştia se vor închide, iar ochii sufletului se vor deschide. Atunci vom vedea o nouă lume, noi fiinţe, o nouă creaţie, o nouă viaţă fără de sfârşit. Numele său este „Nemurirea neţărmurită”, marele tărâm părintesc, nestricăcios şi veşnic, Ierusalimul cel ceresc, maica primului născut, acolo unde sufletele înviate, care au fost spălate de necurăţia lor prin sângele Mielului nevinovat, îşi vor afla adevăratul locaş.

Cine oare, poate să exprime în cuvinte bucuria, încântarea, extazul acelor suflete binecuvântate şi mântuite? Binecuvântaţi sunt cei ce au murit întru Domnul, pentru că toate bunătăţile gătite lor de bunătatea Domnului îi aşteaptă. Fericit este cel ce câştigă „lozul cel mare” pentru sărbătoarea cea cerească, pentru bunătăţile ce nu i se mai pot lua, pentru slava pe care Însuşi Domnul a descris-o: „fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună – moştenitori cu Hristos” (Rom. 8, 16-17).

Înainte de Patima Sa, Domnul L-a rugat pe Cerescul Său Părinte pentru ucenicii Săi şi pentru cei ce vor crede prin ei: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă Slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17, 24).

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 13-14)