Curios lucru: în epoca ce se consideră a fi cea mai grijulie cu omul (cel puţin în zona „civilizată”) sesizăm cele mai mari pericole la care este expusă această gingaşă făptură umană - copilul.

Nu mă refer aici doar la faptul că această fiinţă plăpândă este, încă de la concepere, în pericol de a fi ucisă chiar de cea care ar trebui să-i dea naştere. Că el este, mai des ca oricând în istoria umanităţii, subiectul „întreruperilor de sarcină” - eufemism care nu poate ascunde barbaria acestui gest criminal îndreptat împotriva persoanei celei mai lipsite de apărare din câte pot fi pe faţa pământului. Despre acest păcat strigător la cer s-a mai scris şi, din nefericire, parcă fără prea mare ecou în inimile celor care au continuat, cu toate acestea, să se facă părtaşi la el. Aş vrea să mă opresc puţin asupra pericolelor ce-l pândesc pe copil o dată ce s-a luat decizia de a fi născut.

Încă de mic, el are de înfruntat pericole ce pot veni de unde te aştepţi mai puţin. Uneori, cei care ar trebui să fie preocupaţi de vindecarea lui vin cu soluţii mai degrabă de a destabiliza decât de a imuniza sau însănătoşi un trup care, cel mai adesea, are o capacitate cu mult mai mare decât se crede de a se apăra de viruşi, microbi şcl. Îndopat cu vitamine şi cu tot soiul de întăritoare în loc de a fi alimentat sănătos şi de a fi îndemnat să facă mişcare, abandonat, încă din fragedă pruncie, în faţa ecranului ispititor al televizorului sau chiar al computerului, obişnuit, nu de puţine ori, a nu i se refuza nimic din cele pe care le doreşte, copilul devine repede victimă a unei lumi care-l năuceşte şi-i îmbolnăveşte fiinţa. Ca să nu mai vorbim de faptul că el este tratat ca pe un „lucru” care ar trebui să le împlinească viaţa părinţilor, apariţia sa fiind calculată (prin „planificare familială”) până la a decide şi ziua în care să vină pe lume (apelând la cezariană atunci când nu se impune acest lucru). O dată cu începerea şcolii, copilul mai are de îndurat o formă de exploatare, cea care vine din partea părinţilor ce cred că scopul învăţăturii este să le furnizeze lor satisfacţii. (Un părinte şi-a adus, acum câţiva ani, la o şcoală particulară, copilul şi a impus o singură condiţie: să facă şcoala din el un olimpic. Nu a acceptat nici o clipă o discuţie despre modalitatea prin care cineva poate să facă performanţă, respectiv dacă al său copil era sau nu înzestrat cu acele calităţi care să-l recomande pentru un astfel de traseu şcolar.)

Mai nou văd cum copiii devin, indirect, victime ale propriilor părinţi cu „ajutorul” presei care ba scormoneşte imediat să vadă ce note a avut la bacalaureat cutare odraslă de politician, ba mediatizează intens chipurile celor ce poartă „vina” de fi copiii unor celebrităţi. Poate cel mai revoltător este faptul că ei sunt şi subiect de campanie electorală. Până la un punct este absolut legitim ca electorii să cunoască despre candidaţi şi aspecte care ţin de situaţia lor familială: dacă sunt sau nu căsătoriţi (eventual a câta oară?), dacă au sau nu copii... Astfel de elemente completează, firesc, portretul celui căruia poporul îi încredinţează, democratic, un anumit mandat. Dar aici pot interveni două reacţii extreme. Prima, prin care este taxat drept de inspiraţie nazistă gestul candidaţilor care ar îndrăzni să se înfăţişeze public cu numeroasa lor familie (cum s-a întâmplat la recentele europarlamentare). Dincolo de această nedreaptă şi revoltătoare etichetare, să nu uităm că, în astfel de situaţii, se mizează şi pe mentalitatea omului de azi care consideră, mai degrabă, că nu poţi avea mulţi copii decât dacă provii din medii paupere şi/sau fără educaţie (şcolară sau sexuală). Cealaltă extremă se concretizează în a demoniza pe candidatul fără familie, respectiv fără copii. Or, aşa cum a avea copii nu e o virtute în sine - dar e un lucru pozitiv! -, tot aşa a nu avea copii nu este un rău absolut. În acest din urmă caz, cei mai răi oameni ar fi călugării care nu au şi nici nu-şi propun, atunci când îmbracă haina monahală, a avea copii.

Se mai poate vorbi despre un soi de „întrebuinţare” a copiilor şi în alte situaţii, cum este cazul celor exploataţi în cerşetorie. În orice caz, aşa cum copiii nu sunt niciodată un „accident tragic” sau o „întâmplare nefericită”, tot aşa ei nu sunt nici „animăluţul de casă” cel mai simpatic, nici proiectul în care să investim toate aşteptările noastre, de oameni nerealizaţi sau frustraţi în viaţă. După cum scopul pentru care copiii vin în lume nu este acela de a ne face pe noi să ne simţim bine, chiar dacă ei au menirea, intrinsecă, de a ne lumina şi bucura viaţa. Punând poveri mari pe umerii copiilor noştri - şi aşa bombardaţi de atâtea pericole - nu putem decât să-i deformăm, să le îngreunăm propria lor edificare. N-a spus degeaba Mântuitorul: „Lăsaţi copiii să vină la Mine” (Matei 19, 14), insistând şi avertizând: „şi nu-i opriţi”. Lăsaţi-i, adică, să vină pe lume şi nu-i trataţi ca şi cum ei ar trebui să aibă, pentru voi, vreo întrebuinţare, oricare ar fi ea. Chemarea lor e cu mult mai înaltă, alta decât aceea de a răspunde nevoilor sau pretenţiilor voastre. Dacă Însuşi Dumnezeu îi cheamă la El, cine suntem noi să-i oprim?