Zis-a Domnul: Adevărat grăiesc vouă, că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele și hulele câte vor fi hulit; dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat în veac, ci este vinovat de osândă veșnică. Pentru că unii ziceau: Are duh necurat. Atunci au venit Mama Sa și frații Săi și, stând afară, au trimis la El ca să-L cheme. Iar mulțimea ședea împrejurul Lui. Și I-au zis unii: Iată Mama Ta și frații Tăi și surorile Tale sunt afară și Te caută. Atunci El le-a răspuns, zicând: Cine sunt mama Mea și frații Mei? Și, privind pe cei ce ședeau în jurul Lui, a zis: Iată mama Mea și frații Mei! Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu și sora Mea și mama Mea. (Marcu 3, 28-35) (Joi în săptămâna a 13-a după Rusalii)

Citim în catehism, învățătura ortodoxă de credință sau în unele cărți de rugăciuni cu anexe explicative despre păcatele împotriva Duhului Sfânt, ca fiind o categorie aparte de păcate, deosebit de grele. Definiția lor nu reiese direct din Evanghelia acestei zile, dar se poate trage o concluzie firească. 

Mântuitorul Iisus Hristos alesese pe cei doisprezece ucenici care mai târziu s-au numit Apostoli și tocmai coborâse de pe munte înapoi într-un oraș, unde a început să învețe mulțimile. Dar modul în care învăța, așa cum altădată ni se spune, era prin „cuvânt cu putere multă”, oferind hrană duhovnicească altfel decât o făceau alți învățați. Și cu toate acestea erau unii cârtitori care spuneau că El ar scoate demonii din oameni cu ajutorul lui Beelzebul, căpetenia diavolilor. La această reacție absolut nefirească a oamenilor, Hristos le răspunde cât mai rațional posibil, arătând că nici nu Și-a ieșit din fire, deși probabil Se manifestă altfel decât o făcuse în anonimatul casei natale, dar nici nu scoate demoni cu puterea demonilor, fiindcă „împărăția” celui rău dacă ar lucra împotriva ei însăși, s-ar dezbina, s-ar dezintegra.

Acestor cuvinte le urmează cele din textul care s-a citit în această zi. Ele continuă această idee foarte logică, adăugând aici o sentință cu greutate: toate păcatele se vor ierta, chiar și hulele, adică blasfemiilie sau vorbele urâte despre Dumnezeu. Dar cuvintele spuse împotriva Duhului Sfânt nu se vor ierta în veac fiindcă acela care le spune este vinovat de osândă veșnică. Ce este deci păcatul împotriva Duhului Sfânt, dacă nu împotrivirea fățișă, în ciuda evidenței, sfidarea la adresa lui Dumnezeu? Păcatele în general, oricare ar fi ele și oricât de grele sunt, vor fi iertate de Dumnezeu dacă persoana care le-a comis nu e împietrită în acea răutate și hotărăște să se pocăiască, adică să-și schimbe viața și să nu mai păcătuiască mai departe. Sau măcar se străduiește să se schimbe, deși uneori păcatul e atât de înrădăcinat că devine viciu și lucrează din interiorul omului ca și cum i-ar stăpâni voința, devenită sclavă a unei nevoi false, induse. În schimb, în cazul păcatului împotriva Duhului Sfânt, însăși definiția sa este aceea a împietririi, a negării cu obstinație a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea nu se poate ierta. Nu că Dumnezeu ar refuza iertarea, ci omul însuși, în acest caz, nu vrea să aibă de-a face cu Dumnezeu, el însuși nu se iartă. Și tocmai aceasta este osânda veșnică: hotărârea omului de a se împotrivi lui Dumnezeu, Celui care l-a făcut și de la Care vine viața. Însă omul aflat în negura păcatului nu mai știe că fără Dumnezeu nu există viață și că el nu poate să existe independent de Dumnezeu.

În continuare, Evanghelistul Marcu mai notează că la acel moment se aflau în apropiere mama și frații Domnului, care voiau să Îl vadă, iar Mântuitorul spune, poate în mod straniu: „cine este mama și cine sunt frații mei?”. Iar apoi arată către mulțime și spune că ei sunt mama și frații Săi, dar apoi explică aceste cuvinte, cu siguranță șocante: mama și frații Domnului sunt cei care fac voia lui Dumnezeu. Sunt mamă pentru că nasc virtuțile și prin virtuți aduc pe alții la credință, sunt frați pentru că înaintea lui Dumnezeu toți suntem frați între noi și toți fiii Celui Preaînalt, Care ne iubește. Domnul Hristos, prin această exprimare neașteptată, nu Se dezice de Maica Domnului sau de rudeniile Sale de sânge, precum s-ar părea și cum chiar încearcă să speculeze cei ce necinstesc pe Fecioara Maria și pe sfinți. Mai degrabă arată că în credința creștină nu primează rudenia de sânge, ci rudenia în duh. Creștinii nu mai sunt moștenitorii unui legământ aproape contractual asemenea iudeilor care se considerau popor ales pentru că se trag din Avraam. Creștinii moștenesc Împărăția cerurilor nu ca urmare a înrudirii trupești, ci ca urmare a credinței și împlinirii legii dumnezeiești. Poporul creștin constituie un singur neam nu fiindcă se trage din același sânge, ci pentru că se împărtășește cu același Trup și același Sânge, al Domnului, la Sfânta Liturghie.