În vremea aceea au venit la Iisus saducheii, care zic că nu este înviere, și-L întrebau zicând: Învățătorule, Moise ne-a lăsat scris că, de va muri fratele cuiva și va rămâne femeia fără copii, să ia fratele său pe femeia lui și să ridice urmaș fratelui. Și erau șapte frați. Și cel dintâi și-a luat femeie, dar, murind, n-a lăsat urmaș. Și a luat-o pe ea al doilea, și a murit nelăsând urmaș. Tot așa al treilea. Și au luat-o toți șapte și n-au lăsat urmaș. În urma tuturor a murit și femeia. La înviere, când vor învia, a căruia dintre ei va fi femeia? Căci toți șapte au avut-o de nevastă. Și le-a zis Iisus: Oare nu pentru aceasta rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? Căci, după ce vor învia din morți, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri. Iar despre morți, că vor învia, n-ați citit oare în cartea lui Moise, când i-a vorbit Dumnezeu din rug, zicând: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov»? Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii. Deci voi sunteți în mare rătăcire. (Marcu 12, 18-27) (Marți în săptămâna a 33-a după Rusalii)

Întregul capitol al Evangheliei de la Marcu surprinde disputele în cuvânt dintre Domnul Iisus și învățătorii de Lege, fie că erau ei farisei, saduchei sau slujitori ai templului, toți, deodată, aliați împotriva Sa pentru a-L discredita în fața poporului, ba mai mult, pentru a-L dovedi ca „dușman” periculos al neamului, chiar vrednic de moarte.

După ce a rostit cu cu tâlc pilda stăpânului viei (a se vedea pericopa de vinerea din săptămâna a 32-a după Rusalii), Hristos e pus la încercarea privind impozitul Cezarului, fiind provocat la replică de către reprezentanții sofismelor iudaice, desigur fariseii (a se vedea pericopa zilei precedente). Domnul le dă răspunsul celebru, anume că trebuie să dea Cezarului cele ce sunt ale lui, iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Nu lumea cu grijile ei sunt neapărat piedici la mântuire, ci amestecarea celor lumești cu cele ale credinței. Mai departe, în pericopa acestei zile de marți, Evanghelistul relatează cum Iisus este încercat din nou, de astă dată de adversarii fariseilor „în vremuri de pace”, anume saducheii. Aceștia se reclamau a fi urmașii marelui preot Sadok (sau Țadok), contemporanul lui David. Ei moșteneau în clanul lor restrâns conducerea templului, adică dețineau multă putere, bogăție, influență financiară și politică. Saducheii nu erau nici populari ca fariseii și nici mulți. Una dintre ideile fundamentale pentru care erau criticați de către farisei era viziunea lor despre ceea ce se întâmplă după moarte. Interpretau eronat o învățătură preluată de la popoarele asiro-babiloniene și canaanite, cum că după moarte oamenii se întorc la părinții lor. Ei ajunseseră destul de asemănători în gândire cu filozofii epicurieni, care postulau și ei: „mănâncă, bea, fiindcă după moarte nu e nicio bucurie, de fapt nu e nimic”.  

Atunci când au venit la Iisus, saducheii L-au ispitit tocmai pornind de la învățătura aceasta, propunând o speță puțin probabilă, aceea a căsătoriei unei văduve. Potrivit legii mozaice a leviratului, dacă un bărbat murea fără să aibă copii, soția sa era dată spre însoțire fratelui mai mic pentru ca acesta să ridice urmași fratelui defunct. Această lege urmărea să nu se piardă vreuna dintre ramurile tribale evreiești, dar niciodată fratele mai tânăr nu îndeplinea cu bucurie legea leviratului, pentru simplu fapt că fiii săi naturali cu femeia văduvă, în ochii legii erau doar nepoți de frate. Revenind la pilda din Evanghelie, ipotetic, saducheii spun că un om a murit, iar văduva sa a fost dată fratelui mai tânăr, care nici el nu i-a lăsat urmași, iar lucrul acesta s-a repetat, văduva devenind mai departe soția următorului și așa mai departe. Ispitindu-L pe Iisus, ei L-au întrebat, la Înviere a cui va fi femeia. Dacă ar fi trebuit să răspundă legalist, Domnul ar fi spus că femeia e a primului dintre frați. Dar o asemenea speță era nu doar hilară și imposibilă practic, ci lua în batjocură principiul mozaic pentru care a fost lăsată. Dumnezeu dăduse o lege, stranie pentru noi astăzi, pentru ca genealogiile atât de importante în antichitate să nu dispară. Dar aceasta nu era o lege de drept divin, ci de drept omenesc. Azi, canoanele bisericești pot fi văzute într-un mod asemănător. Unele conțin o învățătură dogmatică, de credință, fapt pentru care sunt eterne, iar altele se referă la o învățătură administrativă, deci sunt aplicabile concret într-un timp și într-un loc anume, de aceea se poate ca ele să nu mai aibă valoare peste generații. 

Hristos le descoperă saducheilor cât de înguști sunt la minte. Și le spune că la Înviere nimeni nu se mai însoară sau se mai mărită. În viața de Apoi nu mai există relație de tip soț-soție. Aceasta nu înseamnă că soții nu mai au obligații sau legături după moarte, ci că în eternitate primează dragostea universală, iar cea familială legată de procreație nu mai are sens. În veșnicie, legătura trupească dintre soț și soție nu mai există, pentru că nu se mai nasc urmași care de la Adam încoace reprezintă metoda omenească fizică, efectivă, de a lupta împotriva morții. În viața veșnică oamenii sunt ca îngerii din ceruri. Nu că ar fi asexuați și și-ar pierde astfel personalitatea bărbătească sau femeiască, însă funcția biologică lăsată pentru înmulțire dispare. Iar în final, ca o ultimă replică, absolut genială, Hristos le demonstrează saducheilor ironici cum greșesc în necredința lor în Înviere folosind expresia des uzitată între iudei atunci când se adresează Creatorului „Dumnezeul lui Isaac”, „al lui Iacov”, „al părinților noștri”. Dar Dumnezeu nu este al morților, ci al viilor, prin urmare Isaac, Iacov, părinții și strămoșii nu sunt morți. Aceasta este o lecție foarte bună și pentru noi, ca să înțelegem mai bine de ce în Biserică, atunci când vorbim despre cei morți, îi numim adormiți. Moartea e un act temporar. Sfinții deși au murit, sunt vii pentru că se află în lumina lui Dumnezeu.