Text și context

Plasată într-o înșiruire de narațiuni în care Hristos vorbește despre modul în care trebuie săvârșită rugăciunea, pericopa evanghelică de astăzi vine să spună multe omului contemporan. Deloc întâmplător, ea deschide perioada Triodului, în centrul căreia se găsește Postul Mare. Doi reprezentanți ai societății vremii sunt aduși în atenție. Ambii se găsesc în aceeași ipostază. Împărtășesc o valoare comună. Ori, poate, mai degrabă, au o nevoie comună. Aceea de rugăciune. Vameșul și fariseul. Cel dintâi, reprezentant al autorității ocupante, e parte a unei tagme detestate de popor. Pe bună dreptate. Ai săi se pretau de multe ori la adevărate jafuri. Spoliau poporul. În numele Imperiului Roman. Profitând, nu de puține ori, de lacunele sale în materie de fiscalitate. Ori de responsabilitatea care li se atribuise, pe care o foloseau în chip abuziv.        

Celălalt făcea parte din cea mai importantă grupare politico-religioasă a vremii. Iubiți de oameni, cei aidoma lui pozau în autoritatea morală. Erau pătrunși de simțul propriei măreții. Se considerau a fi întruparea Legii. Aveau pretenția să fie recunoscuți de către toată lumea în această postură. Ca atare, priveau cu aroganță pe cei din jur. Cu conștiința că Domnul Însuși îi privește astfel.

Templul și rugăciunea

Acesta este cadrul social al narațiunii. Cel spațial e nițel mai restrâns. Templul. Acolo se vor reuni. Spre a se ruga. Căci, ce altceva ar putea face omul în locul cu cea mai mare încărcătură spirituală din acele timpuri? Învățătorul Însuși respectă, am putea spune, ierarhizarea socială. Vorbește în debut despre rugăciunea celui dintâi. Prezintă, în detaliu, conținutul ei: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig”. O astfel de rugăciune nu-i de recomandat. Din tonul ei transpare aroganța. Omul vorbește cu Dumnezeu de parcă ar fi șeful Său. Nu ca și când s-ar adresa Celui care a creat lumea. 

De cealaltă parte, vameșul se roagă și el. E conștient, aidoma vecinului de palier, de ceea ce reprezintă. E sincer cu el. Nu cade în mrejele propriului egoism și știe în fața Cui se găsește. N-are niciun motiv să se ascundă, ori să se laude. Rugăciunea lui e simplă: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”. Acompaniată de gestul simbolic de pocăință al baterii cu pumnii în piept. Unul pe care frații catolici l-au păstrat până astăzi în cult.

Concluzia o trage Iisus. Pentru el și pentru toți cei de față: „Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.

În loc de concluzii

Cea din urmă propoziție vine să rezume complexa semnificație a întregului episod. Arată că adevărata rugăciune se face cu smerenie. Că în fața lui Dumnezeu nu te duci spre a-ți etala meritele. Ori pentru a te prezenta. A-ți face autocaracterizarea. Te cunoaște. Știe Dânsul cine ești. Nu-i justificată nici atitudinea arogantă, sub nicio formă. Dimpotrivă. Omul care reușește să se asume pe sine are doar de câștigat în fața divinității. Știm cu toții ce stare de pace ne cuprinde atunci când, punând deoparte formalismul care, nu de puține ori, definește felul nostru de a fi, ne găsim, sinceri și firești în fața Lui. Îndrăzniți!