Episodul cu femeia samarineancă ni se mai arată a fi dialogul Domnului cu sufletul omenesc, care mai întâi se împotrivește, dar după aceea se supune și-și adoră Creatorul.

Domnul a ținut ca biruința-I să nu fie ușoară, ca de la sine-înțeleasă, mecanică, în stil pilduitor; ci liberă, spontană, izvorâtă dintr-o convingere precedată de îndoieli, total transformatoare a credincioasei din Samaria.

În ultimă analiză, actul de credință astfel se cade a fi. El se produce – lucru prea bine înțeles de Søren Kierkegaard – atunci când sufletul aflat în rugăciune nu pe sine orant se aude, ci pe Celălalt mărturisindu-i-se: „da, nu te înșeli, da, Eu sunt, Eu Cel viu, Eu care sunt Cel ce este, Care te cheamă. Vino după Mine”. Iar sufletul răspunde fără a pregeta: „Amin”.

(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, p. 46)