Dialoguri la Athos (36) – Unde duce adevărata pocăinţă?

Gheron Iosif Vatopedinul

În pocăinţa completă (întreagă), când „ceea ce este muritor a fost înghiţit de viaţă” şi mintea împreună cu harul vor pecetlui învierea, începe simţirea cea mai presus de fire şi încredinţarea.

Harul cel iubitor de oameni al lui Dumnezeu, deşi este unul, lucrează în felurite chipuri în cei credincioşi. Celor începători pe calea pocăinţei, care nu şi-au lepădat patimile, lucrează îmbărbătându-i, ca să nu se împuţineze cu sufletul şi să dea înapoi. Celor ce au sporit şi se nevoiesc cu osârdie, îşi face simţită prezenţa din vreme în vreme şi îi întăreşte în iubirea de osteneală. Celor ce au înaintat în lucrarea „făptuitoare” şi au îmblânzit simţurile, despărţindu-le de patimi, le dăruieşte dumnezeiasca iluminare. Celor care îşi păzesc cu acrivie simţurile de robia a ceea ce este iraţional şi pătimaş, le sporeşte luminarea minţii, stăpâneşte peste înţelesuri şi naşte hotărâri raţionale şi plăcute lui Dumnezeu.

Taina cea de negrăit şi cutremurătoare – pentru raţiune –, după Părinţii noştri, este următoarea: Atunci când mintea prin pază a îmblânzit şi a supus simţurile în faţa pornirilor şi mişcărilor iraţionale, încât să se odihnească în ea „cuvântul duhului vieţii”, harul se pune sub stăpânirea minţii şi se unesc aceste două stihii desăvârşite, care formează omul desăvârşit.

Chiar dacă harul este unul, se împarte în multe moduri în organele sale – sufletele sfinţite – şi se dă „fiecăruia după măsura darului” (Efeseni 4, 7). Unuia îi dă înţelepciune, altuia cunoaşterea şi teologia, altuia proorocia, altuia tămăduirile, altuia slujirea, potrivit cu nevoile, pentru constituirea plinătăţii Bisericii. Exact aceasta este ceea ce nu numai „în vremea aceea”, ci şi astăzi este valabil, adică faptul de a se prelungi promisiunea Domnului nostru, că nu ne va lăsa singuri niciodată.

Aceste stări, care sunt o formă de propăşire în cei ce ţin acribia conştiinţei lor, sunt permanente, dar nu sunt controlate de cei ce le pătimesc, „ca să se învedereze că puterea covârşitoare este de la Dumnezeu şi nu de la noi” (II Corinteni 4, 7). Unora li se dăruieşte „încredinţare” de câte ori harul găseşte că este potrivit. Şi aceasta iarăşi nu este controlat de către cel ce pătimeşte, când, cum şi cât. De obicei, însă, acestea le provoacă rugăciunea şi iarăşi, nu când voieşte „cel ce cere”, oricât ar căuta aceasta.

Lucrările harului niciodată nu sunt controlate în chip absolut de către om, oricât le-ar căuta, pentru că atotmântuitoarele hotare ale proniei lui Dumnezeu sunt aproape neschimbabile. Avem dreptul de a căuta şi de a cere, dar nu acela de a porunci. Voia dumnezeiască cea după binevoire este mântuirea sufletului, şi dacă aceasta este împiedicată de vreo anumită „mângâiere”, nu este îndeplinită niciodată.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 75-77)

Dialoguri la Athos (1) - De ce a zidit Dumnezeu lumea şi pe om?

Dialoguri la Athos (2) - Cum trăia omul în Rai?

Dialoguri la Athos (3) - Care a fost cauza căderii omului?

Dialoguri la Athos (4) - De ce s-a dat prima poruncă protopărinţilor?

Dialoguri la Athos (5) - De ce Dumnezeu, de vreme ce a cunoscut căderea lui Adam, nu a împiedicat-o?

Dialoguri la Athos (6) - Ce este păcatul strămoşesc şi care sunt urmările lui?

Dialoguri la Athos (7) - Care sunt însuşirile specifice şi puterile sufletului omenesc?

Dialoguri la Athos (8) - Ce este vederea duhovnicească a lui Dumnezeu?

Dialoguri la Athos (9) - Cine este diavolul şi cum lucrează?

Dialoguri la Athos (10) - Ce este dreptatea dumnezeiască şi cum se aplică aceasta?

Dialoguri la Athos (11) - Ce este Pronia dumnezeiască şi cum „se manifestă” în viaţa noastră?