- Părinte, de ce uneori aceeaşi împrejurare unul o consideră binecuvântare, iar altul nenorocire?

- Fiecare o explică potrivit cu gândul său. Orice lucru îl poţi vedea fie din latura lui bună, fie din latura lui cea rea. Am auzit următoarea întâmplare: la o mănăstire care se afla lângă un sat aveau rânduială să facă vecernia şi utrenia la miezul nopţii. La slujbe mergeau şi mireni, pentru că mănăstirea era înconjurată de case care cu timpul se zidiseră acolo. Odată un frate începător şi-a uitat chilia sa deschisă şi a intrat în ea o femeie. Când a aflat aceasta fratele, a fost cuprins de mâhnire şi s-a tulburat. O, s-a spurcat chilia! Înfricoşător lucru, s-a pierdut lumea! Ia spirt şi stropeşte pe podea, apoi îi dă foc, ca s-o dezinfecteze! Puţin de n-a ars mănăstirea. Şi-a ars duşumeaua chiliei, însă gândul nu şi l-a ars. Pe acela trebuia să-l ardă, pentru că răul se afla în el. Dacă şi-ar fi pus gândul cel bun în minte, spunându-şi că femeia a intrat în chilia lui din evlavie, ca să se folosească, ca să primească Har şi să se nevoiască şi ea acasă, s-ar fi schimbat duhovniceşte şi ar fi slăvit pe Dumnezeu.

Din calitatea gândurilor unui om se vede starea lui duhovnicească. Oamenii judecă lucrurile potrivit cu conţinutul pe care îl au înlăuntrul lor. Dacă nu au conţinut duhovnicesc, trag concluzii greşite şi-l nedreptăţesc pe aproapele lor. De pildă, dacă unul, care face milostenii noaptea ca să nu fie văzut de oameni, va vedea pe cineva seara târziu pe drum, niciodată nu-şi va pune gând rău în minte. Însă de l-ar vedea pe acela unul ce umblă nopţile spre a păcătui, va spune: „Ce monstru, cine ştie pe unde umblă noaptea”, pentru că el însuşi are astfel de experienţe. Sau dacă se aude noaptea de la etajul de sus duc-duc, unul care are gânduri bune va spune: „Face metanii”, în timp ce unul care nu are gânduri bune va spune: „Joacă toată noaptea”.

(Cuviosul Paisie Aghiorîtul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București,  2003, pp. 31-32)