Din pocăință se naște dragostea pentru lumea întreagă
În lucrurile mărunte, în faptele simple, să încercăm să avem următoarea atitudine lăuntrică: „Nu primesc voința sângelui meu «căzut»; voiesc ca în venele mele să curgă viața lui Dumnezeu Însuși”.
Oamenii, de la sine, nu pot înțelege când păcătuiesc și când nu. Singur Domnul și Duhul Sfânt o vădesc. În Rai, când Iisus Hristos a vorbit cu Adam, acesta s-a lepădat de a se lăsa osândit: „Tu mi-ai dat această femeie, ea mi-a dat a mânca din acest rod”. Să ne străduim a nu osândi pe Dumnezeu.
În lucrurile mărunte, în faptele simple, să încercăm să avem următoarea atitudine lăuntrică: „Nu primesc voința sângelui meu «căzut»; voiesc ca în venele mele să curgă viața lui Dumnezeu Însuși”.
Dacă Dumnezeu este, atunci recunosc că toate greșelile vin de la mine, și nu de la El. Dacă păstrez o astfel de atitudine, Dumnezeu îmi va da duhul pocăinței.
Când vedem pe Hristos precum este, începem a ne vedea pe noi înșine, a ne da seama cât de mari și jalnici păcătoși suntem, a plânge asupra noastră înșine. În măsura tânguirii noastre se naște dragostea pentru lumea întreagă. Dezbinările încetează. Suntem toți unul în Hristos.
(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 25)