Suntem în Săptămâna Luminată. Săptămâna Praznicului Praznicelor care se trăiește Opt zile ca Una și Una ca Opt, semn că Hristos Cel Înviat face conexiune deplină și neclintită între timpul creat și veșnicie. Mai exact, în aceste zile facem experiența veșniciei cu Hristos Cel Înviat, învățând cum ne întâlnim și cum putem trăi cu Hristos Înviat, prezent împreună cu noi până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 19). În acest sens, Tradiția Bisericii ne îndeamnă ca, în această Săptămână, să fim în Biserici zi de zi, în jurul lui Hristos, prăznuind ca în Ziua Învierii: „Se cuvine ca, de la Sfânta Zi a Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la noua duminică (duminica următoare), întreaga săptămână să o petreacă credincioșii fără întrerupere în Sfânta Biserică, în psalmi și imne, petrecând și în cântări duhovnicești, bucurându-se întru Hristos și sărbătorind și îndeletnicindu-se cu citirea dumnezeieștilor Scripturi și îndestulându-se cu Sfintele Taine (Euharistia). Căci astfel vom fi înviați împreună cu Hristos și împreună înălțați. De aceea, în niciun chip să nu se facă în aceste zile arătate alergări de cai sau ale jocuri obștești” (Canonul 66 Trulan sau cinci-șase Ecumenic, anul 691).

Însă, când vine vorba despre experiența veşniciei, ne cuprinde o stare de incertitudine acută. Bună parte o neagă. O altă parte îi argumentează inexistenţa, iar cei care au mai rămas o relativizează cu indiferenţa. Oricum, toţi aceştia nu sunt de judecat. Ei nu cred. Şi necredinţa este, pe undeva, o scuză justificată.

Inexplicabilul apare în cazul celor puţini care se arată a crede în viaţa veşnică. Numai că, pe ei credinţa nu-i dezvinovăţeşte pentru atitudinea indiferentă pe care, adesea, o manifestă. Şi, dintre aceştia, unii cred, dar nu ştiu în Cine şi De ce? Alţii cred într-o veşnicie iluzorie cu iz de reverie contagioasă. Şi mai puţini dintre ei cred prin tradiţie şi din obicei şi, de aceea, îşi trăiesc viaţa fără niciun semn al aşteptării veşniciei. Astfel, doar puţini dintre cei puţini sunt încredinţaţi că veşnicia este adevărata patrie a celor ce cred, deplina manifestarea a vieţii, o împlinire şi o creştere fără limite a tuturor darurilor native, iar experiența ei o anticipăm în mistagogia liturgică a Bisericii încă din această viață.

Departe de noi gândul unei statistici. Dorim doar să numim nenumitul vieţii veşnice, aşa cum (nu) se vede ea acceptată în cotidianul grăbit. Rezultatul ar fi acela că trăim într-o lume care doreşte cu orice preţ să alunge veşnicia din preocupările şi aşteptările ei. Cu toate acestea, nu acestei „lumi” care o refuză ne adresăm, ci celor care, atunci când vorbesc de veşnicie, deşi cred şi se străduiesc spre ea, manifestă o atitudine de resemnare. Chiar printre cei credincioşi, adesea se strecoară îndoiala cu gândul că veşnicia ar fi o stare de „sfântă letargie”, de inactivitate continuă, de odihnă plictisitor de obositoare, nimic nou petrecându-se în ea. Poate că realitatea morţii, ca încetare totală a activităţii trupului, a transmis în cei îndoielnici şi gândul că aceeaşi moarte, chiar dacă nu poate ucide sufletul, oricum îl face inactiv şi neputincios în a mai lucra ceva.

Cu adevărat, moartea face imposibilă lucrarea sufletului prin trup. Fără îndoială, trupul celui mort atrage după sine neputinţa de a mai comunica după aceleaşi legi cu cei vii. Însă este cu totul greşit să gândim şi să credem că sufletul care a părăsit trupul rămâne amorţit şi inactiv. Dimpotrivă, la moarte, din mila lui Dumnezeu, sufletul părăseşte doar partea constituţiei sale care l-a reţinut să se manifeste după toată puterea energiei pe care o deţine. Odată părăsit trupul limitat, sufletul trece în Inima Vieţii, nelimitându-l nimic din exterior în a se manifesta şi fiind cu totul liber faţă de presupuneri, intuiţii, spaţiu şi timp. Trece în vedere directă a realităţii în care (n-)a crezut şi a nădăjduit. Şi toate câte a dorit a săvârşi, fie şi numai la nivelul unui singur gând, odată trecut în veşnicie, nimeni şi nimic nu-l mai poate opri să desăvârşească.

Veşnicia este maxima dinamică a Vieţii!

Fie în bucurie, fie în durere, în veşnicie nu există stagnare – de altfel, lucru cert şi pentru viaţa aceasta. În acest sens, cartea Apocalipsei se pronunţă uimitor şi paradoxal: „Cine s-a sfinţit mai sfinţească-se, cine a nedreptăţit mai nedreptăţească (22, 11). În veşnicie, ori cădem iremediabil (într-un gol inepuizabil de ființă), ori urcăm epectazic fără limite. Dar şi căderea, şi înălţarea nu sunt activităţi plate, condamnate sau comandate de vreo instanţă Absolută. Dimpotrivă, în orice mişcare este o libertate personală care se manifestă crescător sau decrescător în funcţie de alegerea fiecăruia. În stagnare şi cu totul inactivi nu putem fi. Din partea lui Dumnezeu suntem invitaţi să alegem Viaţa (veşnică) şi să ne bucurăm de ea (Deuteronom 30, 19). Restul ne aparţine. Iluzia că ne vom bucura fără să vrem sau vom suferi fără să alegem nu există. Toată starea veşniciei este libertate deplin manifestată în orice suflet.

Fără dubii, răsplata vieţii veşnice, înţelese ca un mare cadou oferit în compensaţie pentru unele fapte bune sau ca o pedeapsă pentru niscaiva boroboaţe săvârşite pe pământ, este o invenţie a legaliştilor şi frustaţilor care înţeleg iubirea doar ca „marfă de tarabă” împărţită sau refuzată de un Dumnezeu „baron comercial”.

Nu. Împărăţia Cerurilor este „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Este „masă întinsă” (Matei 22, 2-14) pentru cei ce vor să guste bunătatea lui Dumnezeu (Psalmul 33, 8). Este „izvor de apă vie” pentru cei însetaţi de Duhul Sfânt (Ioan 7, 37-38). Este „frumuseţe veşnic înnoită” pentru cei care şi-au logodit sufletul cu Mirele Hristos (Matei 25, 1-13). Este „loc” nesfârşit pentru a lucra în via Domnului şi pentru a meşteşugi fără graniţe darurile de care dispunem (Matei 25, 14-30). Este stare de neobosită trudă pentru a descoperi adâncul din noi, adâncul din toţi ceilalţi care au trecut în veşnicie şi adâncul Absolut al Preasfintei Treimi. Este..., Este..., Este..., Totul în toate şi toate în toţi pentru că Este ceea ce Este: Cel mai potrivit pentru ceea ce am fost creaţi.

Poate că cel mai bun exemplu biblic care să arate că Împărăţia Cerurilor este „o forfotă plină de viaţă şi bucurie” este pilda talanţilor (Matei 25, 14-30). Rostită de Mântuitorul Hristos nu doar să arate cât de importantă este împreuna-lucrare a omului cu Dumnezeu în această viaţă, pilda talanţilor îşi deschide perspectivele şi către veşnicie. Sau mai ales către ea. În această viaţă doar ne identificăm darurile şi le pregătim pentru ceea ce ele vor putea rodi cu prisos în veşnicie. Ar fi cu totul absurd ca darurile cereşti aşezate de Dumnezeu în noi (cu nemăsură) să-şi găsească împlinirea doar în capacităţile limitate al vieţii pe pământ. Dacă experienţa de zi cu zi ne arată că este absurd a crede că introducerea unei cărţi este tot deznodământul ei, ci dimpotrivă doar citind cuprinsul cărţii te poţi bucura de conţinutul ei întreg. Tot astfel, este limpede că numai activând veşnicia (acum, aici și în veci de veci, ca un continuu Astăzi: Evrei, 3, 13) poate omul gusta din valoarea negrăită a darurilor din el, care se vor dezvolta direct proporţional cu infinitatea în care sunt originate şi cu impulsul imprimat lor încă din această viaţă.

Peste toate, şi de ar fi să continuăm a cunoaşte doar cele ce ne-au rămas necunoscute din această viaţă şi tot am avea nevoie de o veşnicie conştientă şi continuu activă. Am avea de cunoscut tot ceea ce ştiinţele au putut intui, dar noi nu am putut ţine pasul cu ele. Am avea de cunoscut tot ceea ce filosofiile au postulat, pentru a putea trage o concluzie directă. Am avea de descoperit fiecare amănunt al Planetei pe care ne-am născut. Şi numai pentru acestea am avea nevoie de multă şi susţinută energie. Ca să nu spunem că apoi, după ce vom fi înţeles tainele Pământului, ne aşteaptă celelalte planete ale sistemului solar din care facem parte. Apoi, celelalte mii şi miliarde de Galaxii ale întregului Univers. Apoi, lumea îngerilor cu toate ierarhiile ei şi întreaga creaţie zidită, văzută şi nevăzută, gustând prin fiecare dulceaţa Celui ce le-a zidit pentru noi; ca, mai apoi, să doresc cu nesaț să aflu și toate sensurile cunoscute de semenii mei din același zidiri. Pentru toate aceste lucruri vrednice de cunoscut, Creatorul nostru ne-a făcut cu suflet veşnic, ştiind prea bine că altfel nu le-am fi putut cunoaşte şi bucura de ele.

Şi, apoi, aş întreba retoric, pentru cei ce ispitesc Tainele: „Dacă omul n-ar fi căzut şi, deci, moartea n-ar fi existat, am fi rămas fără activitate veşnică numai pentru că n-am fi murit? Şi, dacă pentru cei însetaţi de cunoaştere, viaţa de aici nu le este suficientă pentru a trage o concluzie potrivită cu setea lor de infinit, gândind ei la apusul vieţii, că au cunoscut prea puţin faţă de cîte au rămas de cunoscut, nu postulează prin aceasta veşnicia? Şi n-ar însemna aceasta că veşnicia este neactivă și plată și searbădă, doar pentru cei care nu au sete de nimic?

În fapt, pentru toţi cei ce credem, Veşnicia este adevărata stare a omului, pe care o învățăm împreună cu Hristos Cel Înviat, clipă de clipă. Este adevărata noastră casă în care ne aşteaptă cu braţele deschise veşnicul şi Bunul nostru Tată, ca să ne ofere tot ceea ce pe acest pământ „ochiul n-a văzut, ureche n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit” (I Corinteni 2, 9).

Şi, dacă este aşa, atunci Crezul Ortodox ar trebui adăugat (în experiența credinței) cu un simplu adverb, semn că nu suntem cu totul amorţiţi:

„Abia Aşteptăm Învierea morţilor şi Viaţa Veacului de Veci!”