Hristos e Înviat!

În Adevăr e Înviat și Înviem!

Fără Adevăr nu există Înviere! Între Adevăr și Înviere este sinonimie perfectă. În Înviere totul pleacă de la Adevăr. De aceea, vorbim de Adevărul Învierii sau de Învierea Adevărului: condiția învierii noastre. Am putea spune: atâta Înviere este în noi, cât Adevăr reușim să întrupăm. Restul este ratare teologică, închipuirea sau sentimentalismul învierii, totuna cu ratarea nostră ontologică.

Miza și interesul nu este dacă este adevărat că Hristos a Înviat. Pentru Înviere nu-i nevoie de dovezi. Singurul răspuns/dovadă a Învierii este creștinul: Omul care trăiește Înviat sau cu Învierea în el. Așadar, care este Adevărul/Reperul fundamental al Învierii? Că Iubirea este mai tare decât moartea: „Hristos a Înviat din morți cu moartea pe moarte călcând...” (Troparul Învierii). Și cum se întrupează acest Adevăr? În omul/creștinul care are disponibilitate/libertate să moară pentru acest Adevăr. De aceea, creștinul autentic este singurul martor/martir al Învierii. Altfel spus, cea mai deplină mărturie despre Înviere este martirul lui Hristos.

 Paradoxal, omul înviat este omul/creștinul care moare. Cine este într-o moarte permanentă este într-o înviere permanentă. Este Adevărul/paradoxul (incredibil) Învierii lui Hristos și al învierii noastre. Cine nu știe muri, nu știe nici învia!

De aici pleacă toată ratarea învierii. Și cea dintâi este ratarea teologică sau a înțelesurilor/reperelor. 

Ne punem firesc întrebarea: care este cheia morții pentru a trăi Înviat? Iar răspunsul Bisericii este: conștientizarea totalei dependențe a omului de Dumnezeu. În afara lui Dumnezeu e doar moarte, iar din moarte ieșim tot cu Dumnezeu, Izvorul Vieții. Ceea ce este esențial să înțelegem este că: puterea iubirii este puterea învierii! Hristos primește moartea pentru noi și intră în mormânt lăsându-se în voia/brațele iubirii Tatălui. De asemenea, Hristos se ridică/scoală din mormânt, învie, tot în puterea iubirii Tatălui (așa cum auzim în Evanghelia de la Liturghia din noaptea Învierii: Ioan 1, 1-14). Așadar, cheia morții și a Învierii este Iubirea în Adevăr și Adevărul plin de Iubire.

Deplasarea de pe aceste înțelesuri, de pe aceste repere, de pe acest adevăr al Învierii conduce automat în ratare printr-o mișcare de înlocuire a lor cu surogate de tot felul, în realitate minciuni întărite de sloganul: „Se poate și așa”! Mai exact, ce dorește omul care ratează Adevărul/Înțelesul Învierii? Vrea să trăiască înviat pe deasupra. Adică, el nu este înviat, dar vrea ca Învierea să fie în el. Este un nonsens să vrei să fii Înviat în timp ce vrei să rămâi în păcat, adică în moarte, adică îngropat în mormântul patimilor.

De aceea, prima Înviere este învierea din păcat așa cum prima moarte este cea spirituală (mai grea decât cea biologică, căreia îi este cauză). Numai cel ce se bucură de prima Înviere se va putea, apoi, bucura de Învierea cea din morți (a doua înviere). Dar învierea din păcat se face, paradoxal, prin moarte: moartea ascetică. Deci, cine nu moare, nu Învie! Și cum toți fugim de moarte, deci fugim de Înviere! În cel mai propriu mod, cum lesne se poate observa în noaptea Învierii. Marea de mulțime se risipește într-o clipă, ca și cum ar fugi de Înviere, cea care se dezvăluie pas cu pas în slujba Bisericii, nu în promenada de noapte. Același fapt se petrece apoi, rând pe rând, zi după zi: abdicări vinovate de la Realitatea Învierii. Prea puțini vor a petrece zi de zi cu Hristos Cel Înviat, patruzeci/cincizeci de zile la rând, așa cum El a petrecut după Înviere cu ucenicii. Este adevărat, trebuie să fii ucenic ca să ai tărie să rămâi cu Hristos cel Înviat. Iar ucenicia înseamnă moarte în toate dimensiunile căzute ale existenței.

În același timp, măsura morții este măsura Învierii! Atât învie în noi cât murim păcatului și murim păcatului doar în măsura în care întrupăm Adevărul. Altfel, Locul adevărului legitim din noi este luat de minciună, care se înstăpânește în noi cu „drepturi depline”. Adică, partea minciunii/surogatului din noi este exact partea lipsei Învierii din noi. De aceea, atunci când alegem a rămâne în minciună existențială – în afara Adevărului nu în interiorul Lui – și în același timp a „prăznui” Învierea este o mare ratare, un nonsens, care ne avariază grozav de tare. Alții (vai!) se folosesc de „Praznic” ca prilej la păcat, o și mai mare ratare, identică cu demonia. Majoritatea, însă, vor sărbătoarea Învierii, dar nu pe Hristos Înviat. Sărbătoarea fără Hristos. Cam ceea ce vedem că a devenit paștile la nivel social: în mall, pe stradă cu ouă și iepurași etc.

Noaptea de Paști este prima probă pentru cei mai mulți dintre „creștini”, noapte care pentru ei nu reprezintă altceva decât „lumina de la Înviere”. Mai departe, Săptămâna Luminată este proba „slujitorilor și teologilor”, care nu pot face mai mult de trei zile de Praznic, în loc de opt. Cele cincizeci de zile ale praznicului Învierii sunt proba monahilor, care reduc totul la săptămâna Luminată, poate chiar mai puțin. Acesta este un mic traseu al ratării teologice a Învierii, în funcție treapta pe care suntem în Biserică, dar derularea este inversă: de la monahi la creștini. Adică, dacă ratează monahii, vor avea temei și slujitorii cu teologii să rateze și dacă ratează slujitorii și teologii, vor avea temei să rateze și creștinii de rând. Normalizarea, însă, este invers și este dată de asumarea conștientă a propriei vocații în Biserică: creștinii să tindă către slujitori și teologi, iar slujitorii și teologii să tindă către monahi, fapt ce va crea o dinamică și o emulație spirituală mereu dispusă să cunoască noi și noi forme de întâlnire cu Hristos cel Înviat, așa cum ne și propune Tradiția Liturgică a acestui Mare Praznic.

Cea de-a doua ratare este cea liturgică/cultică: arena/spațiul exercițiului Învierii.

Faptul că am ratat adevărul Învierii și că de fapt trăim creștinește fără repere și înțelesuri se vede direct în viața noastră cultică. Ce observăm? O viață căzută în ritualism, în obiceiuri și tradiții neanimate de viul învierii.

Spunem, despre Biserică, că este: „Laboratorul Învierii” (pr. D. Stăniloae). Așa este, întrucât aici este spațiul și locul prefacerii noastre din oameni firești în oameni duhovnicești, din oameni fricoși în oameni curajoși etc., toate prin moarte și înviere. Aceasta arată că Învierea este: program, acțiune și lucrare. Observăm din Evanghelii că Hristos cel Înviat se întâlnește cu Apostolii, cu ucenicii toți și îi înnoiește: „Și a suflat asupra lor și le-a zis Luați Duh Sfânt” (Ioan 20, 21) și îi trimite la Acțiune „Mergând învățați toate neamurile” (Matei 28, 19). Dar, la acțiune nu trec Apostolii cei fricoși, cei vanitoși, cei cu mintea plină de „calcule” și interese (Luca 22, 24), cei de dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt, ci Apostolii care au devenit „Ucenicii Învierii”, așa cum vedem în cartea Faptele Apostolilor (Fapte 2, 4): carte care, de aceea se citește cursiv, zilnic, în cele cincizeci de zile ale Învierii.

Hristos după Înviere este în acțiune/activitate (nu activism), într-o continuă mișcare și arătare (motiv pentru care nici nu îngenunchem în această perioadă, canonul 20, Sinodul I Ecumenic): face exegeză biblică, tâlcuiește scriptura și frânge pâinea (Luca 24, 13-34; 35-49). Adică, Face Liturghie. Ceea ce deducem că prin Cuvânt și Mâncare/Hrană se transmite Învierea. Adică, Viața Înviată a lui Iisus Hristos, plină de Duhul Sfânt trece în noi prin Cuvântul Adevărului și prin Euharistie. Concret, Evanghelia după Ioan (Evanghelia Vieții) și Faptele Apostolilor (credința în acțiune) ne arată cum petrec și ce fac martorii Învierii, creștinii, cele cincizeci de zile ale praznicului. De aceea sunt cele două cărți biblice care se citesc și se tâlcuiesc în toată această perioadă.

Hristos cel Înviat petrece cu ucenicii în lucrare/acțiune de înnoire – semnul Învierii fiind oamenii cei noi. Devin noi prin moarte și înviere continuă, adică prin Botez și toate Tainele Bisericii, în asumare deplină. De asemenea, Hristos Înviat este în Liturghie permanentă cu apostolii prefăcându-i prin moartea și Învierea Sa, puse în conlucrare cu ei. Adică, doar prin moartea minciunii vechi în noi ne umplem de adevărul Învierii. Exact aceasta propune Biserica cincizeci de zile, cât durează praznicul Învierii pe pământ. Șapte săptămâni luminate, număr de cod pentru evrei și pentru creștini, care trimite la deplinătate și la veșnicie, trăite anticipat. De aceea, în această perioadă facem proba veșniciei pe pământ. Proba iubirii care vrea să se înveșnicească. Cine nu poate sta împreună cu Hristos cel Înviat nu este în Înviere și nici nu va putea sta cu El nici în veșnicia supra luminoasă a Învierii celei din urmă.

Cum se stă cu Hristos cel Înviat? În biserică, în Cuvântul Lui și în împărtășire cu Trupul și Sângele Lui, zi de zi (canonul 66 Trulan). Care e semnul ratării? Cum aminteam: reducerea celor cincizeci de zile la patruzeci, pe cele patruzeci la opt și pe cele opt la trei zile, și pe cele trei la o zi și de la o zi la cele zece minute în noapte. Pentru mulți, totul s-a redus la un joc nocturn de luminițe, un spectacol emoțional, o emoție de moment pentru că ne lipsesc reperele teologice ale acestui praznic, ca și cele ale postului de dinainte.

Trebuie să recunoaștem, într-o onestitate asumată, că totul pleacă de la teologi și slujitori. Noi nu cunoaștem înțelesurile și, prin urmare, predicăm celorlalți măsuri mici, rudimentare, emoționale, magice etc., de niciun folos nimănui. Astfel, praznicul este redus la nevoile și interesele noastre mărunte pentru că ne e greu să urcăm la măsura Lui, binefăcătoare nouă.

Da, Învierea este grea. Mai grea decât postirea. Mai bine ne descurcăm în post decât în Înviere. De fapt, nici postul și nici Învierea nu le mai trăim autentic. Dar, ca să nu le disociem, nu trebuie să uităm că scopul Postului Mare este pregătirea pentru împărtășirea din noaptea Învierii și toată Săptămâna Luminată, ba chiar toate cele cincizeci de zile ale praznicului, dacă rămânem în sete și foame de Dumnezeu. Teologic vorbind, în toată perioada Triodului călătorim de la raiul cel închis la raiul cel deschis. Închis de primul Adam, deschis de Noul Adam. Și, dacă în vechiul Adam ne mai regăsim și facem oarece exerciții ascetice în Postul Mare, odată ajunși la Noul Adam, la Înviere cu El, începe marea relaxare, care aduce marea ratare. Însă, doar cu Noul Adam îl înnoim pe vechiul Adam. Adică, doar din perspectiva Învierii dobândesc calitate și consistență exercițiile noastre ascetice. Oare cum am ajuns să ne străduim în afara raiului închis (Postul Mare), iar când ajungem la Raiul cel deschis de Crucea și Învierea lui Hristos (Perioada Penticostarului) nu vrem nici să intrăm, nici să rămânem în el. Proba se vede din aceea că nu putem petrece împreună cu Hristos măcar opt zile, ale Săptămânii Luminate, cifra veșniciei: opt ca una și una ca opt. Aici este proba Raiului, timpul veșniciei și proba veșniciei. Cine nu poate petrece opt zile cu Hristos pe pământ, cum crede că va putea petrece o veșnicie cu El? Mare înșelare!

În ultimă instanță, putem intui care este cauza principală a ratării Învierii. Este foarte clar că cine pierde din vedere postul/asceza, înfrânarea ratează cu brio Învierea/bucuria, iar cine pierde din vedere Învierea/bucuria ratează postul/asceza, înfrânarea. Amândouă, asceza și Învierea se țin strâns legate și doar luate împreună aduc rodiri alese. Altfel, postul devine autosatisfacție sau deznădejde, iar învierea libertate fără limite sau destrăbălare. Postul se trăiește cu bucuria Învierii și Învierea cu măsura înfrânării, a postirii și a Crucii.

Nu în ultimul rând, putem vorbi și de o ratare socială a Învierii. Mediul natural, al viului din natură, în care firav și direct glăsuiește Învierea, îl transformăm în spațiu al plăcerii și al satisfacției din care ne vorbește moartea. Astfel, în loc să fie un loc în care putem extinde și din care ne putem confirma praznicul Învierii, noi ne întreținem prin natură obiceiurile și tradițiile care sabotează Învierea: tăierea mieilor; vopsitul ouălor; cozonacii; grătarele la iarbă verde (în spațiul vieții cu bucatele morții); iepurașii etc.

Este absolut necesar să înțelegem că noi trebuie să fim în jurul Învierii, nu Învierea în jurul nostru. Așadar, degeaba încercăm să tezaurizăm lumina învierii; degeaba înlocuim Împărtășania cu pasca; degeaba punem pricesnele în locul Canonului Învierii etc; toate modalități care arată că vrem a confisca Învierea pentru interese particulare: învierea mea, cântarea mea, obiceiul meu pascal, al familiei mele, din biserica mea etc. Putem ușor identifica această situație dacă luăm în considerare câteva întrebări frecvente pe care le auzim în zilele pascale: Cum a fost la voi la Înviere? Cum ai petrecut Învierea? Cât a ținut la voi slujba de Înviere? La noi s-a terminat foarte repede etc – o înviere care vrem să se termine, nu în care vrem să rămânem! Aceasta arată o preocupare excesivă de noi, nicidecum de El; de El cu noi și de noi cu El. 

În consecință, toate relatările evanghelice ale Învierii ne dau adevărata măsură a Învierii pe care suntem chemați să o întreținem în noi la prezent. Altfel, îl oprim pe Dumnezeu să ne facă bine, să ne dea viața și puterea iubirii Lui, adică să ne învie cu Învierea care nu vrem să se mai termine vreodată!