Este cert faptul că lumea întreagă trece printr-o mare încercare. În orice fel și cu orice sacrificii va ieși din ea, va arăta altfel. Încă nu intuim și, cu atât mai mult, nu avem de unde cunoaște amploarea suferințelor. Sper ca, dincolo de acestea, lumea și fiecare ființă umană în parte să fie mai călite și, în același timp, mai înțelepte. Un capitol al lecției de înțelepciune pe care putem să îl învățăm este acela de a nu se mai lega atât de mult de lucrurile materiale și de a nu ne mai pune încrederea aproape exclusiv în om, fie el și salvatorul vieții noastre, ci de a prețui mai mult lumea interioară și spirituală și de a ne „ancora” în Dumnezeu.

În acest val de neliniște și teamă, de frământare și zbucium, trebuie să le privim pe toate dintr-o perspectivă morală, ca pe niște examene de viață, pe care trebuie să le parcurgem spre dezvoltarea noastră morală și în vederea mântuirii. Realitatea pare, însă, un dascăl dur: întâi îți dă extemporalul și doar abia apoi te învață lecția.

Restricțiile care au fost luate și care nu sunt ultimele au ca scop întârzierea atingerii vârfului epidemiei și, în măsura în care acest lucru este posibil, etapizarea ei, în speranța limitării efectelor virusului devastator.

Ni s-a recomandat evitarea contactelor „directe” cu alte persoane, inclusiv cu ei apropiați, renunțarea la îmbrățișări sau darea mâinii, păstrarea unei distanțe de siguranță de 1-2 metri, ceea ce se numește „distanțare socială”. Pe cât de necesară și sănătoasă este aceasta, pe atât de devastatoare poate fi, însă, însingurarea sufletească. Din acest motiv, nu trebuie să îngăduim celei dintâi să facă loc rupturii, evitării și singurătății interioare.

Credința noastră ortodoxă, întărită pe cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți, ne învață că omul nu a fost creat pentru a fi singur, ci pentru a trăi în comuniune, în iubire și dăruire. Pentru ființa umană, singurătatea este cea mai grea suferință, precum bine remarca Paul Evdokimov.

La rândul lor, cercetările medicale consideră izolarea socială și sigurătatea emoțională un predictor al bolii și al morții. Există o „singurătate pozitivă”, pe care ți-o asumi voluntar, în vederea concentrării asupra unor proiecte, obiective, priorități. Dacă aceasta este necesară și are roade benefice, „singurătatea negativă” – cea la care te supun alții prin marginalizare, ignorare, evitare, are efecte negative devastatoare, atât la nivel spiritual, dar și biologic.

Izvoarele medicale ne previn că starea de singurătate influenţează hormonii de stres, sistemul imunitar şi funcţia cardiovasculară, iar aceste schimbări fiziologice pot grăbi paşii a milioane de oameni către o moarte prematură[1]. Ea pătrunde până în cele mai adânci unghere ale celulei, alterându-o. Ba chiar mai mult, așa cum arată cele mai recente cercetări în materie de neurocerebrologie, atunci când o persoană este respinsă, pe creierul său se activează aceeaşi regiune care înregistrează răspunsurile emoţionale la durerea fizică reală – cortexul cingular anteroposterior[2].

Prin urmare, „însingurarea socială” sau „izolarea socială” este distrugătoare pentru orice vârstă, având efecte negative similare celor produse de fumat, alcool, lipsa exercițiului fizic zilnic și obezitate[3].

Tot în mod surprinzător, cercetătorii au descoperit şi un alt lucru extrem de important: suportul sau relațiile sociale de calitate sunt un predictor al fericirii și longevității persoanei care le cultivă. Căsătoria lungește viața soților cu opt ani, pentru bărbat și cu patru ani, pentru soție. Iar fiecare prieten bun ne adaugă împlinire și fericire sau, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, un prieten bun este un „al doilea eu”. Alături de acesta putem înfrunta arșița și gerul, exilul și străinătatea. În lipsa lui, nici țara nu ne este țară, nici casă nu ne este casă.

În vremurile pe care le trăim, în care ni se recomandă autoizolarea și distanțarea socială, avem la dispoziție, ca mijloc de contracarare și limitare a efectelor ei – cultivarea apropierii emoționale și spirituale.

Creștinul sincer știe că nu este niciodată singur, cu atât mai puțin în momentele dificile din viața sa pentru că, permanent, alături de el se află Hristos Domnul, Cel care ne este Părinte și Frate, Prieten și Confident.

Iar legătura cu Dumnezeu se realizează prin intermediul rugăciunii – care este împreună vorbire a noastră cu El, convorbirea sau dialogul nostru sincer și curat cu Părintele Ceresc. Rugăciunea are capacitatea de a mângâia și alina, de a aduce pace și liniște în sufletul frământat. Cel care se roagă sincer și înalt nu este niciodată singur, ci are o viață bogată și împlinită. Convorbirea și unirea cu Dumnezeu este sensul și scopul esențial și final al ei. Un paradox al lumii prezente și al vieții omului contemporan îl constituie faptul că, trăind în mari aglomerații de populație, are sentimentul izolării și al singurătății. Marii asceți însă, trăind în sihăstrie, recluziune sau izolare, au sentimentul plinătății. Viața le este plină și împlinită de prezența lui Dumnezeu, făcut simțit prin rugăciune.

Mai mult decât oricând, este momentul ca, la rugăciunea noastră să adăugăm o mai frecventă și simțită relație de comunicare și comuniune cu persoanele dragi și apropiate: familie, prieteni, colegi – prin atât de numeroasele mijloace digitale: telefon, email, rețele de socializare. Astfel, izolarea fizică se va schimba în prilej de apropiere sufletească.

Luptând împotriva anxietății sociale și a temerilor mai mult sau mai puțin justificate, creștinul poate adăuga la programul său de rugăciune urmărirea posturilor religioase precum Trinitas TV, Radio Trinitas sau doxologia.ro în online, considerate un adevărat balsam pentru suflet. Pe lângă slujbele transmise, adevărate mijloace de luptă împotriva izolării și de întărire a comuniunii, fie ea și în formă mediată de tehnologie, el are ocazia să descopere cuvintele de întărire a unor mari personalități ale vieții religioase: ierarhi și duhovnici iscusiți, preoți și oameni de înaltă valoare morală.

În același timp, lectura duhovnicească și îndeletnicirea cu parcurgerea unor cărți formative, urmărirea unor filme și emisiuni instructive au capacitatea de a limita efectele izolării, ale distanțării și însingurării fizice.

La rugăciunea stăruitoare pentru invocarea milei și ajutorului lui Dumnezeu pentru persoanele încercate și cei apropiați, se cuvine să adăugăm, în astfel de momente, cererea ajutorului pentru toți cei de care depinde viața noastră: medici, asistenți, infirmieri și voluntari, preoți și farmaciști, cu nădejdea că Milostivul Dumnezeu se va milostivi asupra lumii pe care a creat-o din iubire infinită și nu spre pieire, ci spre mântuire, chiar dacă dobândirea acesteia presupune încercare și suferință.

Un creștin greu încercat a fost întrebat odată: „Cum ai reușit să depășești necazurile atât de multe și de grele pe care le-ai avut în viață?”. Iar el a răspuns: „Am încercat mai întâi să le evit. Iar când am văzut că acest lucru nu este posibil, L-am chemat pe Dumnezeu în ajutor și m-am aruncat în vâltoarea lor. Iar până acum nu am murit!”.

Tot astfel și noi, chemându-L în ajutor pe Dumnezeu, să pășim asemenea lui Petru pe valurile vieții prezente având convingerea că, atât timp cât Dumnezeu ne este alături, nu avem de ce ne teme cu adevărat – și nici de cine ne înfricoșa în mod real.