Începuturile Mănăstirii Miclăușeni

Documentar

Începuturile Mănăstirii Miclăușeni

    • Începuturile Mănăstirii Miclăușeni
      Începuturile Mănăstirii Miclăușeni

      Începuturile Mănăstirii Miclăușeni

Mănăstirile noi se pot înființa numai cu învoirea și binecuvântarea Sfântului Sinod, la propunerea chiriarhului locului, asigurându-se mijloacele necesare pentru susținerea lor și a personalului. Ca urmare a donării domeniului de la Miclăușeni de către Ecaterina Cantacuzino, născută Sturza, Episcopia Romanului a înaintat solicitarea ei, iar Sfântul Sinod a aprobat înființarea mănăstirii de maici Miclăușeni-Roman (Fundația Ecaterina Ș. Cantacuzino n. Sturza), în ședința sa din 3 iulie 1947.

Ce reprezintă, de fapt, o mănăstire? Mănăstirea este un așezământ de rugăciune în care viețuiește o obște de călugări sau călugărițe care, în cadrul slujbei solemne de intrare în monahism, au făgăduit înaintea lui Dumnezeu să-și petreacă viața în înfrânare, în sărăcie de bunăvoie și în ascultare.

Începutul vieții de obște de la Miclăușeni nu a fost ușor. Prima problemă care s-a ivit a fost găsirea unui personal pregătit, care să facă față greutăților și ispitelor inerente înființării unei mănăstiri noi. Cea mai firească soluție la acea vreme a fost aducerea unor maici de la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” – Vladimirești, județul Tecuci, întrucât aceasta avea cel mai mare număr de viețuitoare, aproximativ 100, dintre mănăstirile aflate sub jurisdicția Episcopiei Romanului.

Primele maici ale Mănăstirii Miclăușeni, venite de la Vladimirești

În acea vreme, Mănăstirea Vladimirești avea ca stareță pe monahia Veronica Barbu, iar ca duhovnic pe protosinghelul Clement Cucu. Maicile erau foarte înduhovnicite, cunoscând ce înseamnă viața de obște, cu alte cuvinte, erau pregătite pentru ceea ce ar fi însemnat viața la Miclăușeni. Buna rânduială, disciplina și curățenia din această mănăstire erau de apreciat și dacă „un mănunchi de maici de aici vor merge la Miclăușeni, vor crea același nivel de viață duhovnicească” – considerau mai-marii episcopiei.

Așadar, episcopia trimite la Vladimirești pe părintele stareț arhimandrit Glicherie Lovin de la Schitul Sihastru (Buciumeni – Tecuci), pentru a pregăti venirea unor maici din această mănăstire la Miclăușeni. Sfinția sa relatează că nici maica stareță, nici părintele Clement nu se arată prea entuziasmați de această propunere, însă nu se opun, urmând ca episcopia să facă o adresă oficială în acest sens.

Viețuirea monahală de la Miclăușeni, întreruptă de Securitate

Nu fără ispite și greutăți, în septembrie 1947 sosesc la Miclăușeni primele viețuitoare care pun bazele comunității de maici. Activitățile monahiilor în noua mănăstire au fost de ordin administrativ și de ordin spiritual-duhovnicesc, privind slujbele religioase din cadrul bisericii și cele particulare – rânduiala de chilie.

Iată numele primelor călugărițe care au început viața de obște la Mănăstirea Miclăușeni: monahia Taisia Voinea (stareță); monahia Arsenia Amafteesei (consilier duhovnicesc și arhondară); monahia Xenia Pașcu (consilier duhovnicesc); sora Vasilica Obreja (casieră și cântăreață); sora Sanda Corcodel (eclesiarhă mare și cântăreață); sora Evghenia Corcodel (economă și cântăreață) și surorile Chira Oancea, Nița Marcu, Domnița Rotaru, Catrina Rotaru, Paraschieva Dănăilă. Părintele protosinghel Clement Cucu era preot slujitor și duhovnicul acestora.

Mănăstirea Miclăușeni a funcționat însă doar șase ani, din septembrie 1947 până în mai 1953, când maicile au fost obligate de Securitate să plece la Mănăstirea Cozancea din Botoșani.