De la arsana până la Schitul Kavsokalivia nu sunt la fel de multe trepte ca la „Sfânta Ana”, dar noi preferăm să nu le mai numărăm. Numele schitului vine de la renumitul isihast Maxim Kavsokalivitul, trăitor pe Sfântul Munte în secolul al XIV‐lea. Sfântul Maxim a pretins că este nebun, schimbându‐şi în mod repetat locul unde se nevoia. Locul acesta consta într‐o colibă ridicată din ramuri. De fiecare dată când schimba locul de nevoinţă dădea foc colibei în care locuise. Din acest motiv a fost numit „capsocalivitul”, adică „arzătorul de colibe”.

Sfântul Maxim a fost considerat nebun până la venirea Sfântului Grigorie Sinaitul pe Athos, care a descoperit ascetismul unic al Sfântului Maxim, pe care l‐a numit „înger pământesc”. Sfântul Grigorie l‐a rugat pe Sfântul Maxim să înceteze a se mai preface a fi nebun şi să trăiască într‐un loc, pentru ca ceilalţi să beneficieze de experienţa sa duhovnicească. Urmând cuvintelor Sfântului Grigorie şi îndemnurilor altor părinţi, Sfântul Maxim a ales să trăiască într‐o peşteră. Cu toate acestea, Schitul a fost întemeiat mai târziu, în secolul al XVIII‐lea, de către Cuviosul Acachie.

Se spune că hrana sa era praful de piatră rezultat din frecarea a două pietre, pe care îl mânca presărat pe nişte ierburi uscate. Atunci când se ruga, mulţi pustnici vedeau flăcări ieşind din gura lui! Ca şi în alte locuri de pe Sfântul Munte, în zona în care se nevoia Cuviosul Acachie nu era niciun izvor. Adunându‐se mai mulţi ucenici în jurul său, au început a se plânge, la un moment dat, de această lipsă. S‐a rugat Cuviosul şi îndată a ţâşnit un izvor de apă deasupra bisericii de azi a schitului, care poartă numele de Aghiasma Cuviosului Acachie. Şi, mai mult, apa iese din trei locuri „întru slava Dumnezeirii Celei în trei ipostasuri”.

(Alexandru Rădescu, Athos. Însemnările netăcutelor cărări, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 93-94)