Legenda Serafimei din Ceahlău

Într-o toamnă, Serafima căzu bolnavă și sihaștrii i-au făcut pat de frunze, au îngrijit-o și s-au rugat la căpătâiul ei. Din cuvintele pe care i le-a smuls suferința, au aflat că este străină și o mare nefericire a adus-o într-o astfel de stare. Au îngrijit-o cu credință și i-au salvat viața.

Muntele Ceahlău a fost considerat un munte sfânt al românilor, fapt menționat încă de la Dimitrie Cantemir. O bogată viață religioasă s-a desfășurat din vechime, aici viețuind sihaștri și ridicându-se schituri și mai apoi mănăstiri. Începuturile isihasmului și monahismului în regiune se pierd în legendă. Un prim schit ar fi fost fondat de Dragoș, legendarul întemeietor al Moldovei. Mănăstirea Pionul a fost ctitorită de călugărul Silvestru, care a construit o capelă dintr-un frasin, în urma unui vis.

Mănăstirea Durău a fost ridicată de o fiică de domn, Mariana sau Melania, iar Cerebucul, de un pisar al lui Timuș Hmelinițcki. Și despre sihaștrii muntelui se știu multe legende; le știau călugării de la schituri sau sătenii. Multe dintre ele s-au pierdut ori s-au uitat. Legenda Serafimei însă a trecut peste veacuri, căci ea a fost cunoscută de călătorii pașoptiști care au încredințat-o tiparului. Francezul J. A. Vaillant și românul Gheorghe Asachi au ajuns pe Pârâul Martin și la peștera Maicii Serafima călăuziți de călugări de la Cerebuc și de cei de la Mănăstirea Pionul, de la care au aflat legenda.

Adăpost îi erau scorburile copacilor și peșterile muntelui

Se spune că Serafima ar fi ajuns la poalele Ceahlăului după fatidicul an 1821, al „Zaverei”, o răscoală care a zdruncinat atâtea averi și a frânt atâtea speranțe. Era îmbrăcată în negru și destul de tânără. Se hrănea cu ciuperci, fructe de pădure și rădăcini, iar adăpost îi erau scorburile copacilor, în timpul verii, și peșterile muntelui, pe timp de iarnă.

Îi ocolea pe oamenii Ceahlăului, pe eremiți, pe călugări, pe ciobani și își schimba foarte des adăpostul, fugind de lume. Înduioșați de curăția și smerenia ei, aceștia mai lăsau câte un coș cu merinde prin locurile pe unde știau că mai trece. Au numit-o Serafima.

Într-o toamnă, Serafima căzu bolnavă și sihaștrii i-au făcut pat de frunze, au îngrijit-o și s-au rugat la căpătâiul ei. Din cuvintele pe care i le-a smuls suferința, au aflat că este străină și o mare nefericire a adus-o într-o astfel de stare. Au îngrijit-o cu credință și i-au salvat viața. S-au mai scurs câțiva ani în care Serafima a dus același trai ca mai înainte, fugind printre brazi și jnepeni, odihnindu-se pe câte o piatră sau lângă izvorul al cărui susur îi îngâna suspinele, părând că îi înțelege durerea.

Sfârșitul pământesc al Serafimei

Într-o zi, un cioban auzi gemete prelungite și stinse, ce veneau de pe o cărare de lângă pârâul Martin. O află cu fața în jos, plină de sânge, cu piciorul prins într-o capcană pentru urși. Chiar el întinsese cursa, pentru urșii care îi atacau tot mai des turma. A scos-o de acolo, dar era prea târziu, pierduse prea mult sânge. Serafima ceru apă și s-o ducă lângă izvorul ei. „Ce sete mi-este!”, a mai spus, a sorbit un strop de apă și a murit. Ciobanul, îndurerat, a îngropat-o lângă izvor. N-a mai trăit mult nici el, l-au aflat călugării mort, în toamna următoare, pe aceeași cărare pe care se stinsese și Serafima.

***

Călugării de pe Ceahlău cunosc și astăzi locul unde a murit Serafima și grota în care se adăpostea uneori. Se ajunge foarte greu și pădurea a făcut locul aproape de neidentificat. Tot undeva, în pădure, tăinute, mai sunt trei peșteri ale unor cuvioase care s-au nevoit în trecut pe aceste meleaguri: Sfânta Mavra, Sfânta Melania și Sfânta Casiana.

(Legendă extrasă din cartea Mitologie și creștinism la Muntele Ceahlău, coordonator Dr. Daniel Dieaconu, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2010)

Mănăstiri: Mănăstirea Durău

De la același autor

Ultimele din categorie