Străbătând cărările timpului, „cu ajutorul Duhului Sfânt” Biserica înscrie în memoria sa critică, pentru eternitate, tot ce este vrednic de Dumnezeu, dar mai ales pe cei care și-au sfințit viața. Hristos mângâie și desfată pe cei chemați la Cina Sa, aducând din vistieria trecutului miresmele cerești ale evenimentelor, cuvintelor și oamenilor sfinți. Cei care au „ochi de văzut și urechi de auzit” observă și mărturisesc într-un glas că un loc deosebit în acest univers care devine tot mai bogat și variat îl are Moșul Gheorghe Lazăr.

Cunoscut și necunoscut, bogat și sărac, pribeag, dar cetățean al Cerului, Moș Gheorghe își poartă și astăzi pașii săi în conștiința oamenilor iubitori de cuvioși; faptele, cuvintele și viața lui au umplut deja multe pagini; ucenicii lui nu-l mai pot uita nicidecum; chipul lui inconfundabil a fost reprodus în multe exemplare, iar în ultima perioadă a început să apară chiar pe pereții bisericilor. Este mare, bogat și cunoscut de îngeri și de cei credincioși, dar este necunoscut de cei mai mulți oameni; unii nu îl cunosc din indiferentism și necredință, iar alții, din pricina puținei popularizări ce i s-a făcut până acum, așadar din neștiință; iar în ochii celor necredincioși, interesați doar de evidențele imediate, a fost un cerșetor strențuros, un ciudat sau fanatic care a umblat fără rost pe drumurile țării. Însă timpul ‒ ca o sită necruțătoare, dar dreaptă ‒, adeverește tot mai clar că Moșul Gheorghe a împlinit o misterioasă și bogată slujire profetică, ce așteaptă a fi tâlcuită și venerată. Duhul Sfânt, care suflă precum voiește, Și-a manifestat cu bogăție și deplină libertate lucrarea Sa în viața, faptele și cuvintele acestui om.

Traversând diferite etape și evenimente decisive, „trecând prin foc și apă”, în cele din urmă Moș Gheorghe își făgăduiește viața lui Dumnezeu într-o slujire neobișnuită. Fără să fie înduplecat de frig și de arșiță, de ploi și alte timpuri rele, desculț și cu capul descoperit vara și iarna, cu Evanghelia iubirii dumnezeiești strânsă la inimă cu o mână, iar în cealaltă mână purtând toiagul sărăciei și al înstrăinării de lume, contemporanii care îl întâlneau pe drumurile țării, și mai cu seamă pe drumurile Neamțului, puteau primi învățătură probată și adeverită nu atât prin ceea ce auzeau de la el, ci mai ales prin ceea ce vedeau; ceea ce vezi e mai convingător și mai sugestiv decât ceea ce auzi. Dar la Moș Gheorghe ‒ deși numai vederea chipului său era o cutremurătoare predică ‒ cele văzute erau tâlcuite de cele auzite, fiindcă el rostea necontenit psalmii prorocului David, iar rareori, după o rânduială numai de el cunoscută, oprindu-se din rugăciuni și contemplații, își desfășura în cuvinte și înțelesuri, în învățături și predici gândurile aprinse pe care Dumnezeu le-a ascuns în inima lui arzătoare. „Cu picioarele crăpate ca nucul uscat” din pricina gerului sau a arșiței, cu pletele udate de ploaie sau zvântate de vânt, Moșul Gheorghe purta pururi cu el mărturia Crucii, dar totodată, prin ochii săi senini ca albastrul cerului și prin zâmbetul său netulburat de amărăciunile vieții, revelația Învierii își împrăștia în cercuri tot mai largi lumina ei. Astfel, Moș Gheorghe a adeverit cu forța evidenței că omul trebuie să urmeze modelul hristic – de la pătimiri, spre înviere, de la uciderea poftelor și a păcatelor, la bucuria și pacea Duhului Sfânt.

În fața acestei paradigme cu neputință de încadrat în categorii sociale și nici măcar religioase, cei care aveau ochi de văzut se lăsau luminați de gândurile lui Dumnezeu care fulgerau de pe chipul mărturisitorului Său. Vedem în Moșul Gheorghe Lazăr nu numai o persoană unică și irepetabilă, dar mai ales un mod nou prin care Dumnezeu Își poartă pașii mărturisirii Sale în istorie, un alt mod prin care Dumnezeu zdruncină conștiințele adormite și modelează cursul propovăduirii Sale pentru a Se face cunoscut oamenilor dintr-o anumită regiune și perioadă istorică. Înainte de Primul Război Mondial, când oamenii au dovedit cât de sălbatică este răutatea lor, Dumnezeu a dovedit încă o dată cât de mare este bunătatea Sa, cât de ascunse sunt gândurile Sale, care așteaptă și cheamă omenirea la pocăință și pace, iar nu la război și ucidere. Moș Gheorghe s-a făcut mesagerul acestei revelații, iar noi cei de astăzi îndrăznim să tâlcuim în enigmatica sa viață și acest plan divin. Când oamenii s-au hotărât să pună mâna pe armele ucigătoare, Moș Gheorghe se retrage discret de pe „amvonul” propovăduirii sale. Dacă ei nu vor „să lupte lupta cea bună a credinței” și se angajează în lupte nimicitoare, misteriosul pelerin și misionar se retrage în tăcerea lui Dumnezeu. În 15 august 1916, când România intra în război, Moșul Gheorghe, la apusul unei misiuni căreia i s-a dedicat total și deplin, „ca un bun ostaș al lui Hristos”, închină armele sale duhovnicești Marelui Împărat Iisus Hristos, arătând lumii ce fel de arme trebuie să poarte creștinul. Așa trecea în veșnicie, pentru ca de acolo să se roage cu mai multă putere pentru neamul său românesc. Turnul clopotniță al bisericii „Sfântul Ioan Domnesc” din Piatra Neamț, în care își avea chilia, stă și astăzi mărturie despre acest „harismatic” mirean.

Anul acesta (n.r. – în 2016) se împlinesc 100 de ani de la trecerea Moșului Gheorghe Lazăr către Domnul pe Care L-a iubit și mărturisit. Viața sa, faptele sale și locul cald pe care el l-a moștenit în inimile ucenicilor apropiați și depărtați ‒ toate adeveresc cu bogăție că numele lui s-a înscris și în cartea vieții, adică în memoria eternă a lui Dumnezeu. Căci cum poate Dumnezeu să uite pe cel care „a strigat spre El ziua și noaptea”? Cum să uite Dumnezeu pe cel care a purtat pe trupul său semnele răstignirii și ale slavei Sale? Cum să uite pe cel care s-a făcut atât de statornic, rodnic și viu mesagerul iubirii Sale?

Ucenicii și admiratorii lui, de atunci și de acum, prin evlavia pe care o au către Moș Gheorghe, îl recomandă cu discreție și delicatețe la tronul Prea Sfintei Treimi și la Sfântul Sinod spre a fi canonizat în mod oficial, pentru a fi recunoscut și cinstit ca sfânt de toți credincioșii Bisericii. Moș Gheorghe nu a știut că este sfânt, nici cei care l-au cunoscut și iubit nu i-au cerut prin manifestări zelotiste canonizarea, ci au așteptat-o cu emoție și delicatețe, așa cum smerit, delicat și pașnic a trăit toată viața omul lui Dumnezeu.

Un mare cugetător și literat al timpului, Eugen Relgis, a scris despre Moșul Gheorghe într-o scurtă lucrare literară a sa și aceste cuvinte: „Multe revelații se pierd în astfel de opuscule. O mare idee îmbrăcată în haină de cerșitor... provoacă râsul; nu vedem ideia, ci comica durere a strențelor sau dureroasa veselie a zorzoanelor. Marea idee tace. Odată va țâșni luminoasă și atotputernică”. Peste zeci de ani de când au fost scrise aceste rânduri, evenimentele legate de canonizarea sa, pe care le așteptăm, îmbracă în aură profetică cuvintele marelui scriitor. (Ierodiaconul Vasile Nica, Mănăstirea Bistrița - Neamț)

Moș Gheorghe a fost canonizat în toamna lui 2017, împreună cu Mitropolitul Iosif Naniescu, iar proclamarea canonizării lor se va face pe 25 martie 2018.