Domnul, iubindu-ne, ne-a iubit până în sfârşit (Ioan 13, 1), căci Şi-a dat viaţa Sa ca răscumpărare pentru noi toţi (1 Tim. 2, 6). Iar noi, pentru a deveni asemenea Lui, trebuie să ajungem să-L iubim într-atât încât să ne lepădăm de mica noastră viaţă. Măsura dragostei noastre se vădeşte din aceea că întotdeauna îi dăm întâietate aproapelui: „celălalt este important şi nu eu!”; iar „celălalt” este în primul rând Domnul, dar şi fratele sau sora noastră în Domnul. Putem şi noi să ajungem la desăvârşire în Hristos dacă totdeauna, în tot ceea ce facem, în tot ceea ce spunem, în tot ceea ce gândim, punem o părticică din iubirea lui Hristos. La fel stau lucrurile şi în ascultarea monahală. Atunci când preferăm voia stareţului său a fratelui nostru, inima ni se lărgeşte şi facem loc în noi înşine pentru a primi viaţa celuilalt. Şi aceasta este adevărata smerenie pe care o iubeşte harul lui Dumnezeu.

Când suntem mândri, suntem plini de noi înşine şi nu rămâne loc în noi pentru voia sau pentru cuvântul celuilalt. Dar atunci când suntem smeriţi dăm tot locul celuilalt. Şi, precum am spus mai sus, „celălalt” este în primul rând Domnul, dar şi fraţii noştri. Atunci când avem acest ţel în viaţa noastră, trăim cu nădejde şi cu încredere nu în noi înşine ci în celălalt, adică în Domnul şi în fraţii noştri. Şi Dumnezeu ne dăruieşte tuturor unitatea şi pacea pentru a trăi împreună spre a da şi mai mare slavă lui Dumnezeu.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Merinde petru monahi, Editura Nicodim Caligraful, Putna 2013, p. 79)