Aspecte introductive

Capitolul ce găzduiește pericopa evanghelică de astăzi e unul aparte. Abundă în îndemnuri. Domnul își sfătuiește ascultătorii să insiste asupra aspectelor ce țin de interiorizarea credinței, în detrimentul celor care privesc aplicarea ei formală. Cere ca milostenia să se facă cu discreție și prezintă un exemplu negativ: al fățarnicilor.

Apoi atinge un subiect extrem de sensibil. Intră în intimitatea vieții duhovnicești. Vorbește despre rugăciune. Arată că lui Dumnezeu trebuie să ne adresăm cu apelativul „Tată”. Și că timpul Său nu trebuie risipit cu tot felul de mărunțișuri mundane. Nu pentru că Dumnezeu n-ar avea răbdare să ne asculte, ci pentru că El știe de ce avem nevoie. Ca atare, dialogul cu Dânsul trebuie să fie mai degrabă unul esențializat, în centrul căruia să se găsească o mărturie a credinței noastre.

Reciprocitatea iertării

Rugăciunea Domnească, oferită ca model în acest sens, e apoi urmată de un firesc comentariu. Învățătorul e conștient că nu toți cei de față au capacitatea și profunzimea de a înțelege cele ce sunt conținute acolo. Unii nu sunt, pur și simplu, dotați cu puterea de a metamorfoza duhovnicește cuvintele ei. Alții sunt superficiali în abordare. Din acest motiv insistă să expliciteze tematicile principale. Realizează un comentariu organizat stilistic pe structura chiasmului, vorbind despre prioritățile vieții spirituale.

Primul subiect abordat e iertarea. Despre calitatea ei de element fundamental al vieții duhovnicești a mai vorbit și în altă parte. De această dată insistă aspura relevanței reciprocității ei. Cu alte cuvinte, arată că de felul în care știm să o punem în aplicare în relația cu alții depinde dobândirea ei de către noi din partea Tatălui. Vom fi iertați în măsura în care noi înșine știm să oferim la rândul nostru dulcele simțământ al eliberării celuilalt de sub apăsătorarea povară a vinei. Și cine nu are nevoie să fie exonerat de ceva, cât de mărunt?

Postul

Un alt subiect important al pericopei îl reprezintă postul. El era deja puternic înrădăcinat în cultura iudaică a vremii. Aducea cu sine nu doar iertarea păcatelor, ci și o formă de prestigiu social. Unii-l practicau tocmai din acest motiv și-l reduceau doar la acest lucru. Reiterând o temă vehiculată de către profetismul vetero-testamentar, Mântuitorul insistă asupra discreției ce trebuie să însoțească un astfel de demers de purificare duhovnicească: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”.

Cu alte cuvinte, subțierea simțurilor nu e un fapt social, în ciuda consecințelor pe care le are asupra acestei laturi a vieții. E ceva ce ține de intimitatea vieții spirituale. Creează o conexiune aparte cu Domnul. Și de aceea trebuie să-I fie dedicat Lui în chip exclusiv. Nu aproapelui, nu societății care ar putea să ne laude pentru atitudinea jertfelnică. Nimănui altcuiva decât Părintelui ceresc.

Prioritățile vieții spirituale

Pericopa se încheie cu un pasaj ce ne-ndeamnă ca, pornind de la cele enunțate, să fixăm adevăratele priorități. Domnul rostește pe un ton apăsat următoarele cuvinte: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în Cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. Adevăratele priorități sunt așadar cele de natură spirituală. Lor trebuie să li se acorde primatul în viața fiecărui om care-și dorește să fie cu Domnul, aici și în veșnicie.

În loc de concluzii

Prin însăși definiția ei, comoara e un lucru de preț. E ceva ce-i râvnit deopotrivă de proprietar, cât și de mulți alții, care roiesc în jurul lui. De aceea, de multe ori ascunderea ei reprezintă o adevărată soluție protectoare. Și pentru viața duhovnicească, comoara faptelor bune și a trăirii în Duhul Evangheliei e ceva extrem de râvnit. Poate stârni gelozii, invidii. Și în mod cert generează valuri puternice din partea diavolilor. Cornutele viețuitoare ale Tartarului ajung să se dea peste cap spre a împiedica orice formă de trăire sinceră în Adevărul Revelat. Scopul lor e să contribuie la banalizarea unor fapte, minimalizarea unor efecte, ori discreditarea vocațiilor care se dedică unor astfel de proiecte mărețe de natură spirituală. De aceea, adunarea comorii în Cer trebuie să fie un fapt discret. Spre a ne proteja fondul genuin de bunătate de orice ingerințe rău-voitoare. Îndrăzniți!