În vremea aceea ucenicii lui Ioan și ai fariseilor posteau și au venit și I-au zis lui Iisus: De ce ucenicii lui Ioan și ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc? Și Iisus le-a zis: Pot, oare, prietenii mirelui să postească atâta timp cât este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile când se va lua mirele de la ei și, în acele zile, vor posti. Nimeni nu coase la haină veche petic dintr-o bucată de stofă nouă, iar dacă nu, peticul nou va trage din haina veche și se face o ruptură și mai rea. Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, iar dacă nu, vinul nou sparge burdufurile și vinul se varsă și burdufurile se aruncă; de aceea, vinul nou trebuie să fie pus în burdufuri noi. (Marcu 2, 18-22) (Vineri în săptămâna a 12-a după Rusalii)

Potrivit unei povestiri din Pateric, odinioară s-au adunat la Sfântul Antonie cel Mare mulți părinți din pustiul Egiptului și discutau care este cea mai importantă dintre virtuți pentru viața călugărească. Fiecare a lăudat o anume virtute și a adus argumente pentru a-și susține părerea. Unul a susținut că aceasta ar fi milostenia, altul că postirea, altul a lăudat curăția trupească, altul iubirea aproapelui. La sfârșit, când toți au terminat, avva Antonie a mulțumit tuturor și le-a spus că toate sunt de folos unui călugăr, dar cea mai importantă virtute este dreapta socoteală, adică echilibrul, ferirea de excese. 

Tocmai la această situație se face referire în pericopa evanghelică de față, un fragment din capitolul al doilea de la Marcu. La Domnul Hristos veniseră niște ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul. Dacă părintele lor duhovnicesc era un mare ascet, mâncând foarte puțin și sărăcăcios, desigur că și ucenicii săi i-au urmat pilda. Însă, ajungând la Domnul, s-au scandalizat că Acesta și ucenicii Săi nu erau la fel de postitori. Atunci L-au întrebat de ce ei, discipolii marelui Ioan postesc, ba până și fariseii postesc, în timp ce învățăceii lui Iisus nu. Citind contextul în care are loc această scenă, reiese din versetele de dinainte, care nu s-au citit însă în această zi din Evanghelie, că Domnul tocmai fusese în casa lui Levi vameșul. Cu ușurință se poate presupune că la un asemenea ospăț nu numai că luau parte persoane considerate imorale, cum de altfel afirmă și Evanghelistul, ci și că se consumau tot felul de bucate, probabil nu de post. În schimb, Domnul a intrat la masă cu vameșul Levi și cu prietenii lui pentru a-i scoate din starea în care se aflau. Astfel, vameșul Levi a ajuns evanghelistul Matei, iar mai târziu la fel s-au petrecut lucrurile și în casa lui Zaheu, spre scandalizarea celor care erau împietriți în așa-zisa bună-cuviință.

Atitudinea de a mânca la masă cu păcătoșii e explicată de Însuși Hristos: „Nimeni nu coase la haină veche petic dintr-o bucată de stofă nouă, iar de nu, peticul nou va trage din haina veche şi se va face o ruptură şi mai rea”. Dacă iudaismul împietrit în reguli e haina veche, atunci creștinismul nu este un simplu petic la această haină, ci e o haină nouă, după cum reiese și din cuvintele rostite de preot la slujba Botezului: „Se îmbracă noul botezat în haina bucuriei”. Este vorba despre o haină albă care simbolizează lumina Învierii și nu una neagră care ar compromite ideea de înviere, care e bucuria totală. Apoi Iisus continuă: „Nimeni, iarăşi, nu pune vin nou în burdufuri vechi, iar de nu, vinul nou sparge burdufurile şi vinul se vară şi burdufurile se strică; încât vinul nou trebuie să fie în burdufuri noi”. Creștinismul este vinul cel nou, este efervescență, viață și clocot. Sau așa ar trebui să fie, ca să spargă burdufurile vechi ale unui comportament încremenit în tradiții cărora lumea le-a uitat sensul. Iar dacă nu e așa, nu ar trebui să ne mire de ce în Occident nu o dată oameni debusolați acceptă o mișcare a urii și a morții, a răzbunării și a uciderii aproapelui prin tot felul de atentate sau apelând la consumul de produse aducătoare de moarte.

Având în vedere statura rigidă pe care o cereau ucenicii lui Ioan Botezătorul, este de înțeles că, dacă și Hristos și Apostolii ar fi făcut la fel ca aceștia, atunci creștinismul n-ar fi fost astăzi mai mult decât o sectă iudaică marginală, iar misiunea Evangheliei ar fi fost compromisă. Nimeni nu ar fi fost atras să vină la religia iubirii, dacă Apostolii nu s-ar fi coborât la starea păcătoșilor cărora le predicau. În viața noastră creștinească, dacă ne închidem în tradiția noastră și nu o arătăm și altora, e ca și cum am închide ușa bisericii pe dinăuntru. Misiunea ortodoxă s-ar sfârși, căci nimeni nu ar putea să ne mai vadă, dacă noi ne baricadăm la adăpostul comod al pretinsului adevăr, arătând cu degetul păcatul celui altfel decât noi.

Înțeleptul Solomon spune că fiecare virtute are momentul ei când e bine să fie săvârșită, dar uneori practicarea aceleia nu se potrivește (Ecclesiast 3, 1-8). Pornind de la învățătura Evangheliei acestei zile este de ținut seama, fiind invitați de cineva care se pregătește de oaspeți cu o masă specială, dar noi postim, dacă ar fi potrivit sau nu să spunem: „îmi pare rău, nu pot să mănânc nimic, căci eu postesc”. Dacă am da răspunsul nepotrivit, persoana aceea s-ar mâhni, mai ales dacă nu e atât de râvnitoare ca noi și rușinată nu s-ar mai deschide în fața altor oameni credincioși. Momentul de a o câștiga pentru Hristos s-ar putea pierde dacă am apelat la soluția considerată de noi cuviincioasă, dar poate nu și înțeleaptă. Dreapta socoteală e comoară de mare preț în relația cu semenii. Prin ea este absolut necesar să se întrevadă faptul că motorul tuturor virtuților e dragostea față de aproapele.