Zis-a Domnul: Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne!, va intra în Împărăția Cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am prorocit și nu în numele Tău am scos diavoli și nu în numele Tău minuni multe am făcut? Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine, cei ce lucrați fărădelegea. (Matei 7, 21-23) (Miercuri în săptămâna a doua după Rusalii)

Această pericopă evanghelică, de numai trei versete, continuă cuvântul din ziua precedentă, chiar repetând ideea finală că nu oricine rostește numele lui Dumnezeu se și mântuiește. Este o afirmație-cheie care arată că noi, creștinii, ca urmași ai lui Hristos, nu ne mântuim doar crezând și atât. Aceștia, pornind de la versetul paulin: „iar dreptul prin credință va fi viu” (Evrei 10, 38), susțin că e de ajuns să Îl declari într-un mod relativ simplu pe Iisus drept Mântuitorul tău personal pentru a fi mântuit de la chinurile veșnice. La aceasta s-ar adăuga spre susținere un alt verset paulin: „căci socotim că prin credință se va îndrepta omul, fără faptele Legii” (Romani 3, 28). 

Cele două versete de mai sus sunt adesea interpretate în afara contextului, iar această interpretare s-a făcut în Evul Mediu târziu, când se răspândise credința că pentru mântuire, creștinul trebuie să împlinească anumite fapte bune în forma unui număr determinat de acte de caritate, precum și donații. Se ajunsese la un tip de interpretare legalist al Scripturii, care transforma relația cu Dumnezeu într-un fel de târg, neimplicând neapărat schimbarea inimii, ci obținerea mântuirii pe baza unui „tarif” bazat pe fapte bune. Apostolul Pavel afirmase de fapt că e suficientă credința în Dumnezeu pentru a ne mântui, fără să fie nevoie de faptele Legii, adică independent de îndeplinirea tuturor ritualurilor prescrise în Vechiul Testament. Dar el afirmă aceasta tocmai din același principiu: dacă nu e credință, ci doar o îndeplinire formală a unor ritualuri, atunci nu înseamnă că sufletul omului e drept, ci doar respectă niște legi. Ori, Dumnezeu nu ne mântuiește pentru corectitudinea vieții noastre, ci pentru inima noastră bună, care ce e drept lucrează în afară toate cu cuviință. În același duh scrie și Sfântul Iacov: „Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele și cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” (Iacov 2, 15-18).

Această incursiune biblică nu are ca scop continuarea certurilor pe argumente și contraargumente, ci explicarea corectă a ceea ce Domnul învață în Predica de pe Munte. Nu e de ajuns să spunem „Doamne, Doamne”, adică să arătăm că știm să îl chemăm pe Dumnezeu sau că știm cui aparținem. Așa cum s-a subliniat și în pericopa evanghelică din ziua trecută, ceea ce facem dovedește dacă suntem ai Domnului sau nu. Aceasta însă nu formal, ci ca urmare a roadelor inimii.

Hristos Își continuă învățătura, arătând că există unii care în numele lui Dumnezeu fac lucruri bune, ba chiar dau dovadă de ceva mai mult, așa încât proorocesc și exorcizează demoni. Aceasta arată că harul lui Dumnezeu lucrează prin ei. Deși e așa, nu înseamnă automat că aceste persoane se folosesc ele însele de harul ce trece prin ele. Astfel se poate întâmpla cu slujitorii altarelor sau alți slujitori ai Bisericii care împărtășesc altora Tainele lui Dumnezeu: Sfânta Împărtășanie, Botezul, Mirungerea, Spovedania, sfințirea celor din jur, însă ei înșiși nu reușesc să devină prin viața lor exemple de curăție și de sfințenie. Așa s-a întâmplat de-a lungul vremurilor și încă se întâmplă. De aici putem trage două învățăminte: preoții învață că nu automat slujirea îi și sfințește, iar credincioșii că poate uneori slujitorii nu se ridică la înălțimea așteptărilor morale, dar aceasta nu înseamnă că Sfintele Taine săvârșite de ei ar fi invalide. 

Sfântul Ioan Gură de Aur dădea exemple de preoți nevrednici, dar care trebuie cinstiți nu pentru viața lor, ci pentru harul care vine prin ei. Iar în viața practică de azi e bine de știut că gesturi, precum sărutarea mâinii preotului, nu sunt menite să ridice în slăvi persoana acestuia, ci forme de cinstire ale lui Hristos, Care Se împărtășește nouă, chiar și prin acea mână poate nevrednică.

Scurtul text evanghelic se încheie cu o incursiune în viitor: la Judecata de Apoi, cei care doar au „mimat” familiaritatea cu Dumnezeu, fără să o facă efectivă în viața lor, vor trăi o mare dezamăgire. Poate vor reclama înaintea Domnului că L-au slujit, că în numele Lui au făcut lucruri minunate și Dumnezeu îi va îndepărta, spunându-le că nu i-a cunoscut niciodată. Aceasta, nu fiindcă Dumnezeu o face pe supăratul cu oamenii care L-ar fi dezamăgit, ci mai degrabă pentru că în acei oameni nu se oglindește chipul dumnezeirii Sale. Ei nu au reușit să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu după har. Deși în lume avem nenumărate măști pe care le schimbăm în funcție de persoana din fața noastră, ba uneori avem măști și pentru noi înșine, totuși înaintea lui Dumnezeu lucrurile nu merg la fel. Acolo, fără ascunziș, este clar dacă cineva face cu adevărat voia Tatălui ceresc.