Prezența orei de religie în trunchiul comun şi înscrierea din oficiu la ora de religie s-a decis de către Parlament în virtutea faptului că valorile religioase sunt parte din identitatea poporului român şi din valorile universale ale umanității, completând bagajul de cultură generală al elevului. Cei ce nu doresc, pot să nu participe. Pentru aceasta Legea prevedea depunerea unei cereri scrise. Chestiune care, a socotit CCR, ar încălca Constituția. Cum încă nu avem motivația, putem face doar presupuneri (nu înțeleg de ce o țară întreagă trebuie mereu pusă pe jar în aşteptarea unor explicații).

Decizia CCR ar putea fi motivată de faptul că cererea poate fi un abuz asupra dreptului de a nu studia religia, în virtutea libertății de conștiință şi de credință religioasă, iar părinții au dreptul de a decide asupra educației copiilor minori, cum spune Constituția, la art. 29, alin. 1, 2 și 6:

“(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.”

Probabil s-a raționat că obligativitatea scrierii unei cereri ar intra în contradicție cu un drept constituțional. O chestiune corectă pe fond, dar curioasă, deoarece în România există o grămadă de situații în care Legea te pune să faci cerere pentru a ți se respecta un drept. Sau să semnezi dacă ai beneficiat de el.

Decizia CCR nu face decât să pară că se agață insistent şi schimbător de o chichiță avocățească (Patriarhia spune că în 2012 jurisprudența a funcționat exact invers), rezolvând doar o chestiune birocratică: scrierea unei cereri, deși ai un drept. Cum explică Curtea decizia total opusă din 2012? Situația mi se pare la fel de chițibușară ca în cazul acțiunilor din Portul Constanța: nu trebuiau date Consiliului Local ci Primăriei Constanța. Aşa că Legea va trebui modificată, ceea ce va relansa frământările privind statutul religiei în şcoală. Să mai spună cineva că religia nu-i subiect de interes public...

Ceea ce s-a întâmplat în presă, mai departe, mi se pare însă de-a dreptul balcanic. Au apărut niște “oficiali ai CCR” care susțin că decizia răstoarnă situația: nu mai fac cerere cei ce nu vor să participe, dar fac cei ce vor. Asta a făcut senzație, mai ales pentru cei ostili religiei, care speră să reducă prezența și influența orei de religie, bazându-se pe ignoranța și inerția părinților care nu s-ar obosi să facă încă o cerere într-o Românie sufocată de birocrație.

Citind cu atenție comunicatul oficial al CCR, nu am văzut pomenindu-se de o asemenea cerere. Opinia mea este că nici în motivație n-ar trebui să se găsească așa ceva, deoarece CCR s-ar contrazice pe ea însăși. Căci o astfel de cerere ar însemna, potrivit chiar raționamentului CCR, o îngrădire a libertății de conștiință și a libertății credințelor religioase. Care funcționează simetric, atât în sensul dreptului de a face religie, cât și de a nu face religie.

Ar fi trist ca CCR să lase senzația că ești liber să fii ateu, dar trebuie să faci cerere pentru a ți se permite să studiezi religia. N-ar fi tot un abuz, de data asta asupra dreptului constituțional de a studia religia?