Duhovnicie la distanţă?

Schimbarea duhovnicului nu înseamnă neapărat şi ruperea oricărei legături. Sunt unii care simt nevoia – din recunoştinţă, din obişnuinţă – să ţină oarecum legătura cu cel sub al cărui epitrahil au îngenuncheat adesea. E foarte important între ce limite se desfăşoară comunicarea în atari situaţii. Nu de mult timp, mi s-a întâmplat ceva ce m-a mâhnit profund pe moment şi care m-a făcut să-mi reevaluez foarte serios modul în care mai interacţionez cu cei ce mi-au fost ucenici.

Relaţia duhovnic-ucenic nu este neapărat una pe viaţă. Din motive obiective – adică binecuvântate – ucenicul poate să caute un alt îndrumător. Poate fi cazul celui ce intră în mănăstire sau când distanţa fizică este atât de mare, încât face ca întâlnirea dintre cei doi în Taina Spovedaniei să fie extrem de anevoioasă. Dar sunt şi alte situaţii care justifică schimbarea duhovnicului. Nu este deloc un moment uşor – cel puţin pentru mine - atunci când cineva îţi cere binecuvântarea de a se pune sub ascultarea altuia. Ca părinte duhovnicesc, ca unul care-ţi deschizi inima şi o pui cu totul la bătaie pentru un ucenic, momentul despărţirii este mai dureros chiar decât atunci când un tată îşi căsătoreşte copilul. De ce? Pentru că la copiii după trup te aştepţi să plece de acasă, este în firescul lucrurilor. Dar pe un fiu duhovnicesc îl poţi avea alături până la moarte – cu gândul acesta ţi-l asumi! Şi totuşi, când Dumnezeu rânduieşte sau îngăduie o astfel de situaţie, cauţi să vezi folosul ucenicului, să-l susţii să rămână pe Cale în noua conjunctură. Şi, mai ales, îl încurajezi să se încredinţeze cu totul ascultării faţă de noul său părinte duhovnicesc.

Schimbarea duhovnicului nu înseamnă neapărat şi ruperea oricărei legături. Sunt unii care simt nevoia – din recunoştinţă, din obişnuinţă – să ţină oarecum legătura cu cel sub al cărui epitrahil au îngenuncheat adesea. E foarte important între ce limite se desfăşoară comunicarea în atari situaţii. Nu de mult timp, mi s-a întâmplat ceva ce m-a mâhnit profund pe moment şi care m-a făcut să-mi reevaluez foarte serios modul în care mai interacţionez cu cei ce mi-au fost ucenici. În ce măsură şi cum poate fi de folos, totuşi, o îndrumare duhovnicească de la „distanţă”? Tema e cu atât mai presantă pentru mine cu cât, mai ales de când realizez o emisiune de dialog direct (telefonic şi prin mesaje) la Infinit TV şi pe doxologia.ro cu numele „Întreabă preotul”, mi se cer multe sfaturi, chiar şi pe alte canale de comunicare (mail, messenger). Dincolo de unele răspunsuri punctuale, îndemn pe interlocutorii mei să caute să se pună sub oblăduirea unui duhovnic. Ştiu bine că cele mai bune răspunsuri şi îndrumarea cea mai ziditoare apar în legătura directă, cea de la scaunul de spovedanie. Dar oare de la „distanţă” chiar nu se poate face nimic?

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, în cea de-a treia sa epistolă duhovnicească (care are doar un capitol) se adresează ucenicului său, „Gaiu cel iubit” (v. 1), astfel: „Multe lucruri aveam să-ţi scriu; totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei, ci nădăjduiesc să te văd în curând, şi atunci vom grăi gură către gură” (III Ioan 1, 14). Aşadar, acele „multe lucruri” – a se înţelege nu neapărat cantitativ, cât mai ales într-o pleiadă de înţelesuri şi pe multiple „etaje” de comuniune –, se transmit direct, nemijlocit. Dumnezeu Însuşi, după ce a dat Legea şi a vorbit prin prorocii Vechiului Testament, S-a făcut Trup şi S-a „sălăşluit între noi” (I Ioan 1, 14) ca să ne vorbească direct, faţă către faţă. Mai mult decât atât, după Înviere S-a înălţat la Cer pentru că „ne era de folos” această „despărţire întru unime”, căci numai astfel ni-L putea trimite pe Mângâietorul (v. Ioan 16, 7). Duhul Sfânt este Cel ce face ca relaţia noastră cu Mântuitorul să capete maxima intimitate, El Singur înlesneşte unirea noastră deplină cu Dumnezeu.

Există însă şi o altă faţetă a problemei. De-a lungul istoriei Bisericii, avem numeroase mărturii de îndrumări duhovniceşti prin intermediul unor scrisori. De la Sfântul Ioan Gură de Aur până la, să zicem, Sfântul Nicolae Velimirovici sau Părintele Sofronie Saharov, găsim o bogăţie de învăţături şi îndrumări, de răspunsuri şi de repere duhovniceşti în texte transmise la „distanţă”. Aşadar, este şi aceasta o cale binecuvântată, chiar dacă nu de puterea şi de anvergura îndrumării în proximitate fizică. Care proximitate, precum vedem din paterice, uneori nici nu are nevoie de cuvinte. Pentru a transmite ceva de la avvă la ucenic e de ajuns chiar şi simpla prezenţă sau convieţuirea pentru un timp. Dialogul la „distanţă” face ca totul să devină mai dificil, e adevărat. Totul depinde aici nu doar de nivelul duhovnicesc al sfătuitorului, ci şi de onestitatea beneficiarului. Decisivă este dorinţa sinceră a cuiva de a afla cuvânt spre îndreptare, iar nu spre îndreptăţire. Pentru că atunci când suntem în Duh, orice distanţă se suprimă, devine irelevantă.

„Distanţa” despre care vorbesc mai are şi altă nuanţă. Fizic, cineva poate să interacţioneze cu duhovnicul său, dar să fie departe de duhul lui. Poţi să te spovedeşti la cineva ani întregi, să ţii cu maximă acrivie canonul rânduit, dar să nu intri deloc în lucrarea povăţuitorului tău. Să nu-l cunoşti nici pe el – deşi ţi-e atât de familiar –, nici lucrarea lui. Să fii la ani-lumină de felul în care trăieşte el în Dumnezeu. Aşa cum de la duhovnic se cere asumarea totală a ucenicului, şi de la cel din urmă se cere încredinţare totală către părintele său duhovnicesc. Şi unul, şi celălalt vânează în relaţia lor pe Hristos Domnul – Duhovnicul desăvârşit. Cât despre relaţia dintre ei, eu mă regăsesc mult – sau măcar tind spre asta – în cuvântul Părintelui Epifanie Teodoropulos: „Inima mea are numai intrări. Ieşiri nu are. Cine intră înlăuntru, rămâne acolo. Orice ar face, eu îl iubesc la fel precum l-am iubit atunci când a intrat pentru prima dată în inima mea. Mă rog pentru el şi pentru mântuirea sa”. Iar dacă cineva mă socoteşte vrednic de a fi lepădat ca duhovnic sau mă foloseşte ca scuză pentru sminteala sa, mai mult mă folosesc. Căci mă odihneşte Duhul care vine în conştiinţa că nu am făcut nimic bun pentru vreun ucenic. Din prihănirea de sine. Dar asta nu mă clinteşte din încredinţarea că Dumnezeu poate lucra, totuşi, în inima ucenicilor chiar şi printr-un om pătimaş ca mine, dacă voieşte.

De la același autor

Ultimele din categorie