Păcatele ne despart de Dumnezeu

Dumnezeu arată atotsfânta Sa bunăvoinţă de a locui în noi. Este deosebit de cuviincios lucru a vesti voia Marelui nostru Dumnezeu la acest praznic de faţă, în care pomenim intrarea Domnului în cetatea Ierusalimului, în cetatea păcii, în cetatea adevăratei slujiri a lui Dumnezeu: Ierusalimul închipuie sufletul evlavios.

Cuvântul Duhului trebuie înţeles şi tâlcuit duhovniceşte, a zis Sfântul Apostol (I Corintenu 2, 14). Să chemăm de Sus harul dumnezeiesc şi să cercetăm în Domnul chemarea Domnului către noi: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre, şi vă ridicaţi, porţi veşnice, şi va intra împăratul slavei.” Cine sunt „boierii” cărora le vorbeşte aici cuvântul lui Dumnezeu? Sufletul şi trupul omului, toate puterile lui, viaţa lui sunt stăpânite şi rânduite de către minte. Mintea este stăpânul, împăratul, preotul, căpetenia în această mică lume care e omul. Domnul nostru Iisus Hristos este Adevărul dumnezeiesc. Dat fiind că Adevărul este primit numai prin minte, cuvântul lui Dumnezeu, chemându-i pe oameni să Îl primească pe Mântuitorul, vorbeşte temeiului, duhului, minţii lor, zicând: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre”.

În îndreptarea minţii spre Adevăr, în petrecerea minţii în Sfântul Adevăr – Hristos, se cuprinde miezul mântuirii noastre. Ce porţi spune porunca să fie ridicate pentru a face cu putinţă intrarea Împăratului Slavei în cetatea de Dumnezeu zidită, în om? Aceste porţi sunt păcatul: „păcatele voastre”, spune Prorocul, fac „despărţire între voi şi Dumnezeu, şi pentru păcatele voastre a întors Domnul faţa de către voi” (Is. 59, 2). Porţile sunt numite „veşnice”: păcatul, de care ne-am molipsit din rădăcina noastră, în protopărinţi, este nesfârşit. Mântuitorul i-a pus capăt: dar şi acum păcatul e nesfârşit şi veşnic în cei ce nu Îl recunosc pe Mântuitorul sau, recunoscându-L cu gura, se leapădă de El cu viaţa.

(Sfîntul Ignatie Briancianinov)

El bate ca un sărac la uşa noastră

Împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi slava Lui trebuia să fie de alt fel – mai presus de lume, dumnezeiască. Şi El a dobândit această slavă prin smerita Sa intrare în Ierusalim. Şedea pe asin ţinându-şi capul nu ridicat cu semeţie, ci adânc plecat, şi înrourând sfinţii Săi obraji cu râuri de lacrimi. El S-a descoperit poporului israelit ca Mesia smerit şi pătimitor, liniştit şi blând, Care trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3).

Pentru ce plângea? Aflăm din propriile Lui cuvinte: „Ierusalime, Ierusalime! Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi" (Luca 19, 41-42). O, dacă ai fi priceput că Eu sunt Mesia, Care a venit să te mântuiască, că Eu sunt împăratul tău – nu pământesc, ci ceresc! Domnul ştia ce va trebui să îndure poporul, care avea să se lepede de El. Ştia că vor veni oştile romane şi vor împresura Ierusalimul, că îl vor supune grozăviilor de nedescris ale asediului, că cetatea va fi nimicită, încât nu va mai rămâne din el piatră peste piatră, şi că templul va suferi aceeaşi soartă. O, dacă Ierusalimul ar fi ştiut că slujeşte mântuirii lui! Se întîmplă ca omul să meargă pe o cale greşită, iar milostivirea lui Dumnezeu să îl oprească printr-un cutremur adus de nenorocire sau boală, prin care îi spune: Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Cu fiecare dintre noi se întâmplă că Domnul stă la uşa inimii noastre şi bate încetişor, aşteptând să I se deschidă şi să I se dea drumul înăuntru, bate ca un sărac la uşa noastră.

(Sfântul Luca al Crimeei)

Pe venirea simţămintelor nu poţi pune temei

Când ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, câtă frică şi evlavie, iar după împărtăşire – câtă bucurie şi veselie! Însă puterea nu stă în simţire, ci în tăria voinţei. Iudeii, care L-au întâmpinat pe Domnul cu atâta simţire, oare erau nesinceri, oare nu aveau cu adevărat simţămintele pe care le arătau? Şi totuşi, L-au răstignit pe Domnul. Oare nu se întâmplă şi la noi ca atunci când Îl primim pe Domnul prin Sfintele Taine să facem dovadă de multe simţăminte, iar când se răcesc simţămintele să slăbim şi să nu facem faţă nici măcar celor dintâi ispite?

Pe venirea simţămintelor nu poţi pune temei: trebuie să formăm şi să păstrăm tăria hotărârii. Ce-i drept, viaţa creştinească, plăcută lui Dumnezeu, este cu precădere o viaţă a inimii. Şi Domnul cere ca inima să ia parte în toate. Te rogi? Roagă-te cu inima. Dai milostenie? Dă cu durere în inimă. Posteşti? Posteşte cu dorinţa să te jertfeşti Domnului. Scăpărările simţămintelor nu sunt însă totuna cu simţământul statornic şi neschimbat faţă de Domnul şi cu inima dăruită Lui pe de-a-ntregul. Tocmai asta cere Domnul atunci când spune: Fiule, dă-Mi inima ta! Şi I-o dăm, şi, strigând acum: Osana, bine este cuvântat Cel ce vine!, să ne punem în inimă o asemenea rânduială, încât din ea să iasă mărturie Celui Preaînalt: „vrem să împărăţească asupra noastră, şi vom rămâne pururea credincioşi acestei Împărăţii".

(Sfîntul Teofan Zăvorîtul)

Lipsa seriozităţii ne ţine la suprafaţa evenimentelor

Firea omenească este foarte inconsecventă. Ea balansează între entuziasme contrare, trecând uşor de la o extremă la alta. Apoi, de obicei, mulţimea este formată din inşi uşuratici, superficiali. Nu vei vedea oameni cu personalitate, de o condiţie socială mai profundă, adăugându-se unei mulţimi spontane, curioase. De aceea, mulţimea poate fi uşor entuziasmată într-o direcţie, iar peste o clipă, la fel de uşor, poate fi întors acelaşi entuziasm în direcţie contrară. Instabilitatea, nestatornicia sunt caracteristici ale firii umane căzute şi, din păcate, a celor mulţi! La fel şi neputinţa omului de a cuprinde înţelesurile adânci ale lucrurilor.

Cu acest prilej se întâmplă ungerea Mântuitorului Hristos de către Maria, sora lui Lazăr, în Betania, eveniment descris de Mântuitorul Hristos ca semn al ungerii prevestitoare morţii şi interpretat de exegeţi şi ca semn al ungerii împărăteşti. Istoria merge înainte. Un lucru este istoria şi altul înţelegerea istoriei. Înţelegerea ei şi participarea la ea au fost şi rămân în continuare subiecte controversate. Unii se entuziasmează uşuratic şi frivol, alţii înţeleg că se întâmplă ceva foarte adânc, discret şi foarte măreţ, care le scapă. Primii se entuziasmează uşor şi prea la suprafaţă de o imagine lumească, pe care o confundau cu un mers obişnuit al lucrurilor. Un personaj foarte important, care făcuse fapte minunate, iată vine în Ierusalim şi, foarte probabil că venind în Ierusalim, va pune mâna pe putere, va deveni regele lor şi va restaura libertatea, suveranitatea poporului iudeu aflat, la vremea aceea, sub Imperiul Roman.

Mântuitorul Hristos, atât prin gesturile Sale, prin discreţia Sa, prin umilinţa de a intra ca împărat pe un asin, prin ungerea de către Maria, anticipa Patimile şi moartea Sa, evenimente de o adâncime care scapă oamenilor. Acelaşi lucru se întâmplă cu noi. Astăzi Îl întâmpinăm pe Hristos având înţelesul adânc al lucrurilor, înţelesul pe care ni-l dă experienţa evenimentelor care vor sfârşi cu Învierea şi aşezarea de-a dreapta Tatălui a lui Hristos cel Înviat. Acum ne este cunoscută dezlegarea enigmelor care în vremea aceea pluteau în jurul persoanei Mântuitorului Hristos şi a parcursului Său istoric. În ciuda acestui fapt, nu sunt sigur că majoritatea dintre noi suntem pătrunşi de profunzimea lucrurilor. Mă tem că inerţia, uşurătatea firii noastre, lipsa seriozităţii ne ţin tot la suprafaţa evenimentelor.

(Preot Constantin Coman)