La început harul ne învaţă, provoacă în noi stări asemănătoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este uşor. Întotdeauna cu noi, Duhul Sfânt ne face să fim binevoitori faţă de semeni. Este o atitudine normală, naturală. Dar această stare nu durează mult. Într-o zi pe nesimţite, harul ne va părăsi sub această formă tangibilă. Începe o a doua perioadă dificilă cu această întrebare: „Cum să trăim fără har?”. Trebuie să continuăm să acţionăm ca şi cum Duhul Sfânt ar fi cu noi, să încercăm să păstrăm aceeaşi stare sufletească în care, prin har, am dobândit anumite atitudini faţă de fratele şi sora noastră. Trebuie să ne silim. Acelaşi lucru este şi cu rugăciunea. La început, este ca o stare naturală. Ne rugăm cu uşurinţă; rugăciunea ţâşneşte din inimă. Când Duhul Sfânt ne părăseşte, trebuie să ne silim să ne rugăm ca înainte, când aveam harul: din toată fiinţa, din toată inima, cu toată mintea şi chiar cu tot trupul nostru.

Când, în duh, mergem spre Fiinţa absolută, această cale ne pare infinită. Dumnezeu este ca steaua polară. Cum putem fi luminaţi de această Stea care pare să fie la mii de ani lumină? Şi deodată vom descoperi că acest drum foarte lung poate să fie scurtat, că Dumnezeu se află foarte aproape de noi şi spune: „O, inimi fără minte şi uşuratici în a înţelege şi a crede!”.

(Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, p. 30)