Se dau legi în numele iubirii (de orice... gen) și (aparent) împotriva urii. Creștinilor li se reproșează că nu au dragoste dacă nu acceptă tot soiul de experimente sociale sau de manifestări smintitoare. Unele versete din Biblie nu mai pot fi citate pentru că „instigă la ură” (sunt considerate „hate speech”). Aceiași vajnici „milițieni ai iubirii” nu ezită însă a stârni, sistematic, valuri de ură asupra Bisericii și a membrilor ei. Și chiar asupra oricărui om care ar îndrăzni să spună lucrurilor pe nume, să susțină lucruri firești ori să pună sub semnul întrebării noile ideologii dezumanizante.

Cum se face că „iubirea multora s-a răcit” (v. Matei 24, 12)? Cum ajungem la adevărata dragoste pe care suntem chemați să o căutăm și să o cultivăm? Poate un creștin să urască? În ce condiții? 

Vom avea ca punct de plecare un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, care ne va fi ghid spre a ajunge la înțelegerea binecunoscutului cuvânt al Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). În Epistola către Romani, „apostolul neamurilor” îndeamnă: „Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine” (Romani 12, 9; v. și Amos 5, 15). Pe scurt, avem o definiție a adevăratei iubiri, cea „nefățarnică”, și două condiții ca să o putem dobândi: să urâm răul și să ne alipim de bine. Sfântul Ioan Gură de Aur distinge, într-una dintre omiliile sale, iubirea creștină între diferitele tipuri de „iubiri”, explicațiile sale fiind extrem de actuale: „Fiindcă dragostea poate fi de multe ori chiar și în faptele cele rele, precum de pildă este dragostea celor corupți, dragostea celor ce sunt de acord în răpiri și furtișaguri de averi străine, dragostea celor de prin ospețe și beții, de aceea apostolul, scoțând dragostea cea adevărată din rândul celor de mai sus, zice: «urând răul și lipindu-vă de lucrul bun». El nu zice «depărtându-vă de rău», ci urându-l cu desăvârșire, fiindcă chiar verbul pe care îl întrebuințează aici (a urî ceva mult, a avea scârbă și groază de cel urât) de multe ori semnifică mărimea sau tensiunea acțiunii” („Comentariile sau Explicarea Epistolei cătră Romani a celui între sfinți Părintelui nostru Ioan Chrisostom, Archiepiscopul Constantinopolei”, Atelierele grafice SOCEC&Co., București, 1906, p. 364).

Cultivarea iubirii nu poate începe fără a urî păcatul. Așa cum, pentru a se apropia de soare, o rachetă are nevoie, mai întâi, de o propulsie atât de puternică încât să o desprindă de pământ. Păcatul trebuie urât indiferent de persoana prin care este promovat. Poate fi chiar și cineva din familie sau cineva foarte drag. Pentru că a urî păcatul nu contrazice porunca iubirii aproapelui. Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică aceasta, tâlcuind gândul și intenția lui Dumnezeu: „Dacă am spus, zice, să vă iubiți unul pe altul, să nu credeți că această iubire trebuie a o întinde până acolo ca să conlucreze chiar și în faptele cele rele, ci cu totul din contra hotărăsc eu: nu numai ca să fie străină de săvârșirea răului, ci să fie străină chiar și de intenția de a face răul; și încă nu numai străină de această intenție, ci să disprețuiască răul și să-l urască cât de mult” (op. cit., p. 365). 

În comentariul său la acest pasaj din Epistola către Romani, Origen vine să răspundă unei nedumeriri care se ridică atunci când se vorbește despre ură ca fiind o lucrare creștină: „Pare ciudat să găsim ura enumerată printre virtuți, dar era nevoie să fie așezată aici de către apostol. Nimeni nu se îndoiește că sufletul are sentimente de ură în el; însă este lăudabil să urăști răul și să urăști păcatul. Căci, dacă nu urăște cineva păcatul, nu poate să iubească și nici nu poate să-și păstreze virtuțile. Spre exemplu, dacă cineva dorește să-și păstreze curăția, nu poate fi în afară de orice primejdie dacă nu urăște și nu disprețuiește nerușinarea”. Pentru a ilustra cu un exemplu și mai concret, cuplurile de creștini care trăiesc în desfrânare, nefiind (încă) cununate – din păcate, tot mai numeroase –, nu pot găsi o scuză în faptul „că se iubesc”, ci au nevoie să-și mărturisească la spovedanie neputința de a urî păcatul desfrânării.

Când Origen spune că „sufletul are sentimente de ură în el”, trimiterea este aici la una dintre cele trei puteri ale sufletului, anume puterea iuțimii. Când este (greșit) îndreptată împotriva unui alt om, ea devine păcat, fiind numită mânie. Dar există și mânia cea bună, când o îndreptăm nu împotriva unei alte ființe umane, ci împotriva răului. De aceea spune și Psalmistul: „Mâniați-vă, dar nu greșiți” (Psalmi 4, 4). Această „energie” constitutivă ființei umane nu o mai folosim astăzi cum trebuie, anesteziați și de mentalitatea unei lumi în care păcatul este tot mai mult promovat ca fiind normalitate. E ca atunci când mâncăm de la fast-food sau bem băuturi carbogazoase. Știm că ne dăunează sănătății, dar nu „urâm” acest obicei care, mai devreme sau mai târziu, ne va îmbolnăvi.

Cum poți testa pe cineva dacă are dragoste

Așadar, nu putem să ne lipim de Dumnezeu, să dobândim adevărata dragoste, dacă nu ne desprindem mai întâi de păcat... cu toată ura! Aici este începutul pocăinței, acea „înnoire a minții” (Romani 12, 2). 

Să cercetăm și partea a doua a îndemnului Sfântului Apostol Pavel: „Urâţi răul, alipiţi-vă de bine” (Romani 12, 9). Observăm că nu e de ajuns doar să ne desprindem de cele rele. Avertismentul Mântuitorului este unul cutremurător: „Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Matei 12, 43-45). 

A fi „curat”, dar „gol de Dumnezeu” nu poate fi decât o stare provizorie, temporară. Atacurile demonice ne pot doborî mai jos decât am fost vreodată. Nu te pot ajuta nici măcar faptele bune. Ne explică același Ioan Gură de Aur, dezvăluindu-ne de ce s-a folosit cuvântul „alipiți-vă” și nu un altul: „Nu spune «urând răul și făcând binele», ci stând necontenit în bine, căci aceasta o arată prin expresia «lipindu-vă de tot lucrul bun». Tot așa și Dumnezeu, unind pe bărbat cu femeie, a zis: «Se va lipi bărbatul de femeia sa» (Facere 2, 24)” („Comentariile sau Explicarea Epistolei cătră Romani a celui între sfinți Părintelui nostru Ioan Chrisostom, Archiepiscopul Constantinopolei”, Atelierele grafice SOCEC&Co., București, 1906, p. 365). Așadar, așa cum bărbatul și femeia în căsătoria binecuvântată sunt chemați să devină una, tot așa și noi suntem chemați să devenim una cu binele, adică a fi cu Dumnezeu în toate cele ale vieții noastre, clipă de clipă.

Ura păcatului și lipirea de bine sunt cele două etape premergătoare ale dobândirii iubirii desăvârșite. Nimeni nu le poate eluda, nimeni nu le poate „sări” ca să ajungă direct la Dragoste. Însuși „apostolul Iubirii”, Sfântul Evanghelist Ioan, a trecut prin ele. Mai întâi a avut anumite greșeli, înainte de a înțelege care este „duhul iubirii”. Aduceți-vă aminte de momentele în care el și cu fratele său, Iacov, au cerut lui Hristos „să trimită foc din cer” (Luca 9, 54) peste un sat de samarineni sau au dorit să „șadă unul de-a dreapta și altul de-a stânga întru slava” Lui (v. Marcu 10, 37). Sau când nu au putut „priveghea un ceas cu El” în Ghetsimani (v. Matei 26, 36-45). 

Poți testa foarte ușor pe oricare dintre cei care susțin că au dragoste. E de ajuns să îi întrebi ce părere au despre păcat. Influențați de (pseudo)spiritualitatea de tip new age, unii nici măcar nu vor recunoaște că există păcat, ci doar... dragoste. Aceștia sunt cei mai înșelați dintre toți. Alții vor spune că pe ei nu-i interesează păcatul, chiar dacă e o realitate, ci doar să iubească pe Dumnezeu și pe oameni. Sunt cei care vor să „sară” peste etapa în care să urască păcatul. Ei sunt cei care, iar și iar, cad și recad în aceleași păcate din care nu mai reușesc să iasă. Pentru că nu poți părăsi un păcat pe care nu-l urăști. 

Suntem mereu în fața unei alegeri: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24). Ura și iubirea se regăsesc, practic, în toate clipele vieții noastre, depinde ce întrebuințare dăm fiecăreia.

Dragostea de natură și ecologismul

Lui Ioan Evanghelistul îi datorăm această cea mai scurtă și cuprinzătoare „definiție”: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Însă diavolul, cel ce caută să le pervertească pe toate, răstălmăcește și acest cuvânt în inimile celor care cred că el este totuna cu a spune că: „iubirea este Dumnezeu”. Este cea mai periculoasă minciună a vremurilor noastre. „Dumnezeu este iubire, dar iubirea nu este Dumnezeu” – este o formulă pe care am găsit-o în titlul unei dizertații susținute în 2015 de finlandezul Jason Lepojärvi, având ca subiect „teologia iubirii” la C.S. Lewis. Asupra acestei uriașe manipulări avea să atragă atenția scriitorul britanic încă de acum vreo șase decenii, în volumul „Cele patru iubiri”. A fost inspirat, după cum mărturisește, de o spusă a lui Denis de Rougemont: „iubirea încetează să fie demon doar când încetează să fie zeitate”. O „rupere” a iubirii de Dumnezeu, o promovare a caracteristicilor iubirii luate în sine, fără nici o corespondență divină, duce la idolatrie. 

Spre exemplu, dragostea de natură este una firească, câtă vreme vedem în ea creația lui Dumnezeu, hărăzită spre folosul omului. Luată în sine, ea devine obiect al ecologismului (care e o ideologie, altceva decât ecologia), fiind adulată de cei care ar fi în stare chiar să „reducă populația”, doar pentru ca unii să respire un aer mai curat. Să pui ceva din lumea aceasta mai presus de om cu siguranță nu e dragoste. Conform lui C.S. Lewis, e o lucrare demonică: „Această dragoste, când se instituie ca religie, începe să fie un zeu – prin urmare să fie un demon. Şi demonii nu-şi ţin niciodată făgăduielile. Natura «moare» pentru cei care încearcă să trăiască doar pentru dragostea de natură. Coleridge a sfârşit prin a fi insensibil faţă de ea; Wordsworth, prin a se lamenta că gloria a trecut. Rosteşte-ţi rugăciunile într-o grădină, la primele ceasuri ale dimineţii, ignorând statornic roua, păsările şi florile, şi vei pleca inundat de prospeţimea şi bucuria ei; du-te acolo cu scopul de a fi inundat de ele şi, după o vreme, de nouă ori din zece nu ţi se va întâmpla nimica” (C. S. Lewis, „Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii”, Humanitas, București, 1997, p. 144)

Când iubirea devine idol, ea e mijloc prin care omul țintește să-și atingă anumite scopuri sau să-și împlinească anumite dorințe. În orice caz, caută ceva pentru sine, să dobândească sau să câștige ceva. Cu totul altfel e dragostea lui Dumnezeu, întru Care „nu există foame care să trebuiască potolită, ci numai abundenţă care doreşte să dăruiască” (op. cit., p. 199). Așadar, când cineva clamează dragostea, trebuie cercetat ce anume urmărește: să dăruiască sau să dobândească ceva?

În concluzie, dragostea creștinească se arată nu doar în fapte bune ci, mai întâi, în respingerea categorică a celor rele. În acest sens trebuie înțeleasă ura, ca fiind o acțiune îndreptată împotriva a tot ceea ce rănește ființa umană în cele esențiale. C.S. Lewis era frământat și el de această problematică pe care o deslușește în cheie evanghelică: „Cum trebuie să înţelegem însă cuvântul ură? Că Iubirea însăşi ne-ar impune ceea ce înţelegem în mod obişnuit prin ură – că ne-ar impune să cultivăm resentimentul, să savurăm nefericirea aproapelui, să ne complăcem în a-l injuria – este aproape o contradicţie în termeni. Cred că Domnul Iisus, în sensul avut aici în vedere, l-a «urât» pe Sfântul Petru când a spus «Mergi înapoia Mea, satano» (Matei 16, 23). A urî înseamnă a respinge, a se opune hotărât, a nu face nici o concesie fiinţei iubite atunci când fiinţa iubită dă glas, oricât de blând şi de jalnic, insinuărilor Diavolului” (op. cit., p. 197). Când cruți pe cineva, când îl aprobi în păcatele sale, când nu-i împărtășești Adevărul, atunci nu-l iubești. Adevărata dragoste se implică, suferă pentru celălalt, acționează. Până la capătul a toate.