Mi se întâmplă adesea să îmi fie prinsă mintea între două gânduri, două căi, și mi-ar fi ușor dacă, în urma rugăciunii, mi-ar sufla un glas din Cer pe unde să o apuc. Mi-ar conveni să îmi spună clar pe ce drum să merg, cum să aleg, să nu greșesc. Ceea ce mintea mea nu știe, dar inima da, e că Dumnezeu nu e un indicator în intersecții. Iar eu nu sunt o păpușă trasă de sfori, fără responsabilitatea mișcărilor ei. Stânga sau dreapta poate fi la fel de greșită, dacă merg pe oricare dintre ele fără Dumnezeu.

O alegere presupune întotdeauna o asumare, o disponibilitate de a face pași împreună sau de unul singur. Greșeala este cea în care cădem și învățăm chiar și când suntem pe calea cea bună, căci până a ne face sfinți și a fi călăuziți de har, creștem în iubirea Domnului. Și asta e tot ce avem de făcut, indiferent de calea pe care mergem, de forma pe care i-o dăm, să fim deschiși să creștem. De un lucru pot fi sigură, indiferent de insecuritatea cu care aleg o cale: acela că Domnul va fi cu mine și eu cu El oriunde, chiar și în hăul iadului. În mijlocul pustiei sau la periferia unei metropole, întrebarea rămâne aceeași: eu vreau sau nu vreau să fiu cu El acum?