Purtăm în noi păcatul strămoșesc, această otravă a celei dintâi ispite a lui Adam în Rai – „Veți fi ca Dumnezeu” – însă ascultarea ne poate slobozi de ea.

Totul atârnă de legătura noastră cu Dumnezeu. De vom avea încredere în pronia Sa, vom avea și îndrăzneala de a urma cuvântului duhovnicului nostru. Logica proprie vieții zilnice și minții noastre nu este destul. Dumnezeu părăsește pe cel ce are prea multă încredere în propria sa înțelegere. Nu are însemnătate că un cuvânt este potrivnic nouă, că un sfat este împotriva bunului simț; dacă suntem gata a-l urma, de vom avea încredere în El, Dumnezeu întotdeauna sfârșește prin a rândui lucrurile într-un sens pozitiv. Taina ascultării este una din realitățile de cea mai mare însemnătate în calea mântuirii.

Dumnezeu să vă păzească! Iar voi păziți atitudinea dreaptă! Din afară nimic nu se vede; este o viață ce nu are nimic deosebit. Ci înlăuntru, din pricina ascultării, suntem într-o stare de neîntreruptă încordare. Așa trebuie să fie creștinul: un „cablu” de înaltă tensiune pe care o păsărică se poate odihni fără nicio primejdie, dar prin care trece o energie în stare a face să explodeze întreaga lume. Iată cum vom avea intrare în veșnica împărăție a lui Hristos.

Prin mica nevoință a ascultării, omul trece în ființarea cea fără de început a lui Dumnezeu.

(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, pp. 41-42)