„După credința voastră, fie vouă!” (Matei 9, 27-35)

Nu ne depărtăm de Capernaum. Suntem în cetatea Lui. A lui Iisus Hristos. Momentul ce ni-l redă Evanghelia de astăzi se desfășoară îndată după învierea fiicei dregătorului – în alt loc ni se păstrează numele, Iair, mai marele sinagogii (Luca 8, 41). Întreg capitolul Evangheliei ne înșiră o lungă făptuire de vindecări.

Un Dumnezeu întors din lumea Gadarei, a prețuirii porcilor și disprețuirii oamenilor, le arată oamenilor respect. Inclusiv celor care nu sunt în miezul de viață al cetății. Pentru El indiferent de locul ocupat în societate omul rămâne om. Așa și în textul Duminicii acesteia. După ce alungă bocitorii și învie fata dregătorului Domnul se întoarce la aceeași atitudine de disponibilitate la suferință. Vindecă doi orbi și apoi unui mut grăirea. Pare simplu. Dar numai pentru El.

Dintre multele dialoguri ale Domnului Hristos acestea, gen examen final, pe care le propune celor aflați în situații limită sunt adevărate lecții. Caută să le afle adâncimea credinței. Și ea vine exprimată în cuvinte puține. Omul la suferință nu are timp de baliverne, de teorii, de interculturalități. Are de partea lui doar cuvintele pure: a crede, a iubi, a nădăjdui. Iar Domnul Hristos încearcă să vadă dacă ei le „conjugă” la timpul prezent. Acel prezent absolut fără de care în credință, în dragoste și nădejde nu există împlinire. Iese vestea învierii fetei lui Iair. Mulțimea exultă dar are și un fior de teamă în glăsuire. Laudă dar și tremură, oarecum. Orbii nu. Ei nu văd fețele ca să facă analiză de imagologie ori context. Aud. Cred. Cer. Dintâi strigă cerând miluirea. Domnul intră în casă -presupunem că era casa soacrei lui Petru ce tocmai o vindecase (Matei 8, 14-15)- și acolo pune întrebarea fundamentală: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?”. Răspunsul este scurt: „Da, Doamne!” și atingându-le ochii le spune: „După credința voastră, fie vouă!”. Semnul credinței este vindecarea, deschiderea ochilor lor. De unde luaseră orbii credința? Ce resorturi acționase în ei Hristos cu întrebarea Sa? Trebuie să știm că, în general, cei atinși de o boală de genul orbirii ori muțeniei ori oricărei boli care vădea dinaintea societății religioase un păcat al persoanei ori al vreunuia din neamul său (vai, mulți își zic creștini dar încă mai caută la o astfel de înrădăcinare a bolii în sufletul nevinovaților) nu aveau voie să meargă în sinagogă, să participe la adunări religioase, nu putea aduce nici o jertfă. În fond era imposibil de vindecat de vreme ce nu avea nici un mijloc prin care să-i ceară lui Dumnezeu milostivirea Sa. Mai gândim și azi așa. Un Dumnezeu care intervine numai pe bază de contract socio-religios. Unde câștigaseră credință orbii, ori mutul, de unde luase curaj femeia cu scurgerea de sânge ori sutașul care cere ajutor pentru servitorul său? Dar tatăl dregător, și ce dregător, de unde luase curaj să-i ceară lui Iisus Hristos vindecare și înviere?

Uităm, deseori, să reașezăm într-un context mai larg Evanghelia. Capitolele 8 și 9 din Evanghelia după Matei – capitole ale vindecărilor – vin îndată după capitolele 5, 6 și 7 care conțin în ele cele mai importante cuvinte rostite vreodată de Dumnezeu Întrupat către oamenii simpli, adunați în coasta unui deal, la marginea luciului de apă al Mării Galileei: Predica de pe Munte. Care sunt cuvintele care au crescut credința orbilor, șchiopilor, muribunzilor de tot felul? Ce a crescut în ei curajul de a-i vorbi? Fericirile (Matei 5, 3-12), Pildele ce le-au urmat spre a fi înțelese (Matei 5, 13-16), tâlcuirea misiunii lor (Matei 5, 18-48), cuvintele despre milostenie, rugăciune și post (Matei 6, 1-18), cele despre echilibrul smereniei în avuție și în recunoașterea proniei divine (Matei 6, 19- 34) ori poate cuvintele de încurajare a trăirii fără judecarea aproapelui și fără abaterea de la adevăratele valori ale vieții reale, imediate (Matei 7, 1-21). Personal îmi place să cred că toate aceste cuvinte vor fi schimbat percepția despre viață a celor aflați în nevoi. Dar cel mai tare cred că rugăciunea învățată de Iisus, Tatăl nostru (Matei 6. 9-13) îi schimbase. Ei alungații, uitații, scuipații  – nu de puține ori – descoperiseră prin ascultarea Predicii Domnului că au un Tată comun în ceruri. Și că Acesta îngăduise Cuiva – fiule a lui David, cum i se adresează orbii, dovedește inteligența intuitivă a acestora, identificarea filonului regal și profetic al vorbitorului din fața lor – să facă viu Chipul slavei Sale în mijlocul lor. Al celor fără de chip ori mutilați la chip. Aici este cheia întregului șir de vindecări din Evanghelia lui Matei. Împlinirea profețiilor în ce privește pe Mesia, și vindecător nu doar Mântuitor (lucru pe care îl amintește Domnul în mesajul transmis prin ucenici lui Ioan Botezătorul – Matei 9, 14-17 cu referire directă la textul din Isaia 62, 5). Dumnezeu care face vădit pe Dumnezeu. Care apropie pe Dumnezeu de oameni în speranța că și oamenii se vor apropia între ei.

Mulțimea este entuziastă. Domnul a și vrut asta. Tocmai pentru a-i îmbărbăta pe oameni. Acum vedem cum se aplaudă câte un om ieșit din tragedia Covidului. Cum se încurajează oamenii bătându-se pe umăr. Nu era altfel atunci. Hristos Domnul speră să-i facă să se vadă între ei. Să învețe cât prețuiesc fiecare. Să-i determine să înțeleagă cum sunt în ochii Lui. Ca să fie plinul minunii împlinit oamenii mai aduc și un mut ce avea demon. Cine știe pe unde-l ascunseseră? Cine știe câtă rușine de chinul său acumulase omul acela? Cum stătea el izolat și deznădăjduit. Entuziasmul mulțimii îl aduce dinaintea lui Hristos. Fără nici un cuvânt Domnul îl sloboade din muțenie. Și oamenii se bucură, se miră, admiră: Niciodată nu s-a arătat așa ceva în Israel! (Matei 9, 33). Doar fariseii fac pe deștepții. Experții. Ei cred că lucrurile trebuie să se desfășoare după reguli, după lege, după liste de priorități. Nu erau puțini. Și azi nu pare că le-a scăzut numărul...

Hristos nu stă pe loc. Nu explică. Propovăduiește prin cetăți și sate, învață în sinagogi, propovăduiește Evanghelia, vindecă toată boala și neputința în popor (Matei 9, 35). Nu e dispus să negocieze, să tragă de timp, să articuleze alte teorii. E Viu. Este El Cel Ce Este. Readuce Fericirea, Împărăția și un Tată dinaintea unui popor – se vede clar – rănit de boală, alergat de bogați, speculat de farisei, umilit de reacțiile autorităților, lăsat în derută pentru a putea fi controlat. Nimic nou sub soare. Când Hristos Dumnezeu le vorbește despre Împărăție le oferă un sens. Când propovăduiește pocăința și iertarea păcatelor le oferă mijlocul cel mai la îndemână de a avea un sens. Când rostește Tatăl nostru le aduce aminte de valoarea lor cea mai de preț: Fii ai lui Dumnezeu! Vindecările fac parte din această școală de mântuire. Sunt semnul curajului lui Dumnezeu de a ne iubi. În ciuda pierdutei omenii din omenia noastră. Asta îl va face să ne țină partea și pe Cruce, atunci când rostește cu propria moarte: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac! (Luca 23, 34). Un Dumnezeu mereu de partea noastră. Cum n-ar fi invidiați creștinii?

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie