Nu trebuie să te mâhneşti dacă - pentru păcatele tale - pierzi vreun bun firesc şi vremelnic sau pe copiii tăi sau pe nevasta ta, fie şi toată împărăţia lumii, fie şi însăşi viaţa ta. Fiindcă de durerea aceasta nu se ţine socoteală la Pocăinţă, ci este zadarnică şi fără de folos şi nu este primită de Dumnezeu.

S-a mâhnit şi Saul când a auzit de la Samuel că îşi va pierde împărăţia şi viaţa; şi atât de mult, încât de frică „Saul a căzut deodată cu tot trupul său la pământ” (I Regi 28,20), dar în zadar. Şi Antioh a ajuns să-şi cunoască ticăloşiile pe care le făcuse când a văzut că-şi pierde, deodată, şi viaţa şi împărăţia, cu moartea aceea dureroasă: „Şi se ruga nelegiuitul acesta către Stăpânul care nu voia a-l mai milui” (II Macabei 9, 13).

Nu mai spun că durerea care vine de pe urma bunătăţilor lumeşti şi trecătoare, nu numai că este fără de folos pentru păcătos, dar îi pricinuieşte şi moarte, cum spune Sf. Apostol Pavel: „iar întristarea lumii aduce moarte” (II Corinteni 7,10).

(Î. P. S. Pimen Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Povățuiri pentru spovedanie, Editura Arhiepiscopiei Sucevei si Rădăuţilor, Suceava, 2002, p. 34)