Părintele Luca, starețul Mănăstirii Bistrița își amintește cum erau constrânși duhovnicii în perioada comunistă și cum a afectat lucrul acesta generația care era atunci în formare: „Noi, cei care am prins această perioadă regretabilă, n-am avut duhovnici care să ne crească, fiindcă nici nu au fost lăsați să facă acest lucru. Li se spunea: «Nu trage clopotul la Mănăstirea Bistrița, pentru că n-ai dreptul, deranjezi publicul»; «Fă slujbe mai scurte»; «Nu primi tineret la mănăstire». Eu am prins aceste lucruri aici și îmi amintesc cum mă izgoneau să plec acasă – nu călugării – ci persoane civile care aveau misiunea aceasta. Părintele Cleopa, de exemplu, a fost limitat. Nu a fost liber, ca să crească ucenici. Cu toate acestea, el a făcut cel mai mult dintre toți monahii”.

Preacuvioase părinte stareț, cine îi învață pe stareți să fie conducători de suflete și părinți duhovnicești?

Nu există o școală pentru stareți. Și cum stareții de astăzi n-au fost crescuți, dacă au prins perioada aceasta regretabilă, nu au fost învățați, n-au de unde să știe. Puțini sunt cei care se adapă de la izvoarele monahale, ca să înțeleagă cum trebuie să procedeze, cum să se ocupe de cei pe care îi au încredințați, ce atribuții și ce responsabilități au. Sunt puțini cei care cercetează, studiază și ajung să se formeze singuri. Și să știți, e cel mai mare lucru ca cineva să crească monahi în Ortodoxie, că ziduri și administrație – toți fac, dar să crească monahi – puțini sunt acei stareți.

Care este cea dintâi grijă a unui stareț?

Prima și cea mai importantă responsabilitate a starețului este să fie părinte duhovnicesc. Dacă își îndeplinește acest rol cu conștiință, harul lui Dumnezeu îl ajută. Iar dacă stăruiește în acest efort până la sfârșit, are roade și abia atunci se poate spune că este adevărat stareț. Bineînțeles, are și alte atribuții administrative, dar aceasta este prima – de părinte duhovnicesc. Celelalte sarcini administrative le poate împărți altor persoane. Dacă nu sunt, cum e astăzi situația în multe mănăstiri, îi va fi mult mai greu să împlinească și partea Martei, și partea Mariei.

„Un stareț care nu are personal este mai mult chinuit”

Într-o mănăstire unde starețul face totul singur, este foarte greu. Dacă are personal și este ajutat, el poate atunci să împlinească partea Mariei mult mai bine: să fie în permanență în biserică, la toate slujbele, cu obștea – întotdeauna – unde este adunată, să fie în mijloc – și la trapeză, și la ascultări (dacă sunt ascultări de obște). Atunci își îndeplinește principala lui atribuție – de părinte duhovnicesc.

Dacă are un econom destoinic, priceput, îl ajută mult. Un stareț care nu are personal este mai mult chinuit, mai ales cel care este conștient ce trebuie să facă și nu poate. El știe că trebuie să-și încarce bateriile duhovnicești în permanență prin studiu personal, prin rugăciune personală, prin respectarea cultului, prin prezența în mijlocul obștii, dar de multe ori nu poate să o facă, pentru că nu este ajutat de ceilalți. Neavând personal, cum se întâmplă în majoritatea mănăstirilor, este obligat să se întindă în toate domeniile mănăstirii și astfel se împrăștie mult. Îmi veți spune că personal există prin mănăstiri. Da, există. Dar cea mai mare partea a personalului de astăzi din mănăstiri nu este format din motivul pe care l-am enunțat mai sus.