E timpul să vorbim despre lucrul cel mai important, anume educaţia creştină a copiilor. Există o opinie larg răspândită care afirmă că nu trebuie să-i vorbim copilului despre credinţă, pentru că va creşte şi va alege de unul singur să vină la Dumnezeu. Este o nebunie la fel cu aceea de a nu-l lăsa să citească nici o carte, pentru că la maturitate va alege singur ce să citească. Să nu-l înveţi şi să nu-l educi deloc. Pentru că, la urma urmei, îi inoculăm doar ceea ce ne place şi e perfect pentru noi, fără să ţinem cont de faptul că fiecare om are valori diferite de ale noastre.

În al doilea rând, copiii sunt lipsiţi de experienţă de viaţă şi nu pot discerne binele de rău. Omul credincios nu stă în dubii niciodată dacă să-i înveţe pe copii despre Dumnezeu. Întrebarea de a educa copilul în credinţă sau nu, pentru credincios nu există. Credinţa este sensul vieţii noastre, sfinţenia şi crezul nostru.

Recent am discutat cu prietenul meu, care este diacon, la o ceaşcă de ceai, dacă trebuie să le impunem copiilor să se roage şi să meargă la biserică. Fiecare dintre noi a adus multe exemple pro şi contra. De pildă, cum a fost forţat un copil să se roage de timpuriu, iar apoi a părăsit Biserica şi, dimpotrivă, cum oamenii educaţi din copilărie în duhul credinţei au devenit preoţi pioşi.

Consider că nu e cel mai important lucru să determinăm pe un copil să se roage sau să-l însoţim la Sfânta împărtăşanie, ci, în special, noi înşine să trăim în rugăciune şi în slujire. Copilul nu tolerează ipocrizia şi formalismul. Dacă rugăciunea este parte din viaţa şi sufletul părinţilor, şi ei au reuşit să demonstreze acest lucru copiilor, atunci copilul, în ciuda rezistenţei exterioare, nu va putea trăi fără Dumnezeu mai târziu. Au fost cazuri când tinerii se îndepărtau de biserică, dar se întorceau când îşi aminteau de învăţăturile părinţilor. Important este ca tot ce facem în familie să fie făcut cu sentimentul iubirii de copii şi de aproapele.

În străduinţa noastră de a-i îmbiserici pe copii, să nu exagerăm. Este puţin probabil ca micuţul să reziste la o priveghere sau la o Liturghie de câteva ore sau să citească toate rugăciunile înainte de Sfânta împărtăşanie. În biserică copilul nu trebuie să simtă plictiseală şi tensiune.

Nu e neapărat nevoie să veniţi la începutul Liturghiei, explicaţi-i copilului din timp ce va fi la slujbă, cântaţi împreună cu el troparul praznical. Noi înşine ne lenevim să-i citim copilului Evanghelia în imagini, să-i povestim despre sărbătorile religioase, apoi ne plângem de faptul că odraslele noastre nu vor să meargă la biserică.

Copilul este un om-obicei. El se obişnuieşte să mănânce, să doarmă, să se trezească conform unui program, să meargă la şcoală etc. De aceea, copilul trebuie deprins să meargă la biserică. Activităţile regulate disciplinează, fapt foarte util pentru toate momentele vieţii.

Desigur, rugăciunea nu trebuie să se transforme în formalitate. Să nu ne deranjeze faptul că el nu simte entuziasm pentru rugăciune. Copiii sunt foarte curioşi, ei aşteaptă explicaţiile noastre. Noi însă ne limităm să le spunem: „Vino după mine, pentru că aşa trebuie.” În acest mod copilul nu va merge nici la plimbare, darmite la biserică!

E foarte bine să-i explicăm micuţului despre reprezentările de pe icoane, ce veşminte poartă preoţii şi diaconii, să înveţe Crezul şi Tatăl nostru, ca să le rostească în timpul Liturghiei. Să le înveţe fără să le tocească. Copilul meu mai mare ştia aceste rugăciuni la vârsta de trei ani. Mama i le citea dimineaţa, înainte de somn şi înainte de masă.  

(Pr. Pavel Gumerov, Familia – mica biserică, Editura Sophia, București, 2017, p. 120-122)