Dumnezeiasca descoperire presupune neapărat o relație vie și personală între Dumnezeu și om. Cunoașterea lui Dumnezeu pe care o au sfinții este consecința descoperirii dumnezeiești și a unei îndelungate și smerite lupte ascetice. Biserica ortodoxă este păstrătorul deplinătății dumnezeieștii descoperiri. Curățirea minții este absolut necesară, potrivit învățăturii patristice, așa fel încât mintea să nu mai fie atrasă și distrasă de imaginația omenească.

Abordarea inteligibilă a lui Dumnezeu nu este nici cunoaștere empirică deplină, nici, desigur, o simplă rugăciune. Este nevoie de o lucrare mai adâncă, mai esențială și mai fierbinte ca să poată cineva simți desăvârșirea. Simțirea sănătoasă și smerită a nimicniciei noastre ne înalță la Dumnezeu. Egoismul ne scufundă în iad. Cel ce este desăvârșit smerit se predă în întregime lui Dumnezeu și trăiește o pace extraordinară și o uimitoare libertate. Egoistul, dimpotrivă, îl consideră pe Dumnezeu vinovat pentru problemele lui și Îl consideră înfricoșător de aspru, ca o sentință supremă.

Fără nicio simțire despre Dumnezeu, omul nenorocit nu are răbdare și nădejde și se plictisește încă și de propria lui viață. Fără luminarea dumnezeiască este condus la depresie, la melancolie, la deznădejde. Această stare îl conduce în final pe om la lepădarea de Dumnezeu, ajunge să considere credința nebunie și pe Dumnezeu inexistent. Rezultatul este întunecarea sufletului, tulburarea inimii, vătămarea minții, ura, pizma și zavistia, și condamnarea oamenilor. Credincioșii, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu sunt atrași de ura pizmei și răutății și de deznădejdea provocată de demoni. Credința fierbinte, dragostea și încrederea în Dumnezeu îl înseninează și îl liniștesc pe om.

(Moise Aghioritul, Pathoktonia [Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)