Odată, Starețul a avut de înfruntat un caz asemănător. Cineva se „mărturisea” și se împărtășea la fiecare cincisprezece zile după trei zile de post, dar nu vorbea cu niște persoane de mai mulți ani. De îndată ce Starețul a aflat despre aceasta de la un al treilea, l-a chemat pe acela și l-a sfătuit să se împace cu frații cu care era învrăjbit, dar nu a fost cu putință să-l înduplece. Atunci Starețul a fost nevoit să-l con­strângă atât de mult, încât l-a înfricoșat spunându-i că de nu se va împăca cu aceia, înainte de a se împăr­tăși, va merge în iad. Iar cel care pretindea că se mărturisea i-a spus aceste cuvinte înfricoșătoare: „Mai bine să merg în iad, decât să vorbesc cu acești ticăloși!”.

Înfricoșător, și totuși adevărat! Să prefere veșnicia în iad, decât să spună „iartă-mă” sau „bună ziua”. Iată în ce întuneric trăim unii dintre noi, odihnindu-ne numai în tipuri și forme, fără să ne dăm seama că de fapt încălcăm porunca Domnului referitoare la iubirea față de vrăjmași.

Pururea pomenitul Stareț le spunea ucenicilor săi că, pentru sporirea duhovnicească, o condiție de bază este iubirea față de vrăjmași. Spunea de asemenea că nu trebuie să ne facem prilej de sminteală pentru alții.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, p. 232)